Trebuie să fii destul de puternic în zilele de acum pentru a nu resimţi impactul amărăciunii generale, amorţeala, deruta, nevroza socială. Dar cât de puternic poţi fi? Cât de detaşat? Ce mecanisme de apărare să invoci şi ce ziduri să înalţi între tine şi această lume care se destramă?

Mă uitam ieri la tv, la chipul unui ministru de finanţe. Nu mă interesa ce anume spunea, ştiam deja, dar mă interesa cum spunea, ce transmitea chipul lui obosit, mimica, paloarea, surâsul acela placid, deloc convingător. Ne-ar trebui politicieni pe al căror chip şi în al căror discurs să vedem lumina unei viziuni, o anume fermitate vizionară, şi care să ne solidarizeze şi să trezească în noi încrederea. Căci până la urmă marele obstacol e unul de ordin psihologic: neîncrederea, atomizarea, lipsa de orizont.

O soluţie ar fi să eviţi pentru multă vreme televizorul, buletinele de ştiri şi emisiunile de dezbatere – care nu sunt decât lungi, obositoare lamentări, înşiruiri de acuze, vehemenţe şi neputinţe. Să te fereşti de impactul lor negativ. Dar cât poţi face asta? Cât poţi sta în afara vuietului general?

Telecomanda e un dat democratic.

Mă gândeam că aş putea evita lucrurile dacă m-aş retrage undeva la munte, într-un canton. O mică fermă, o comunitate liniştită. Cât încă mai sunt puternic şi mai pot căra o găleată de apă de la fântână sau tăia lemne. Un fel de falanster. Cam utopic, căci sunt prea leneş, prea legat de comodităţi burgheze. Până la urmă m-ar deprima izolarea de canton. Aş sta pe mes, dacă aş avea semnal, apoi ar trebui să mulg vaca.

Sunt iremediabil urban, deşi purtat uneori de nostalgia unei societăţi arhaice, pure.