Am cunoscut-o -deşi e mult spus- pe Mădălina Manole cam aşa: mergeam la teatru, aici, nu mai ştiu ce căutam acolo,  şi am ocolit clădirea ca să intru prin spate, şi când am ajuns în dreptul scărilor am depăşit o doamnă destul de firavă şi tăcută ţinând o valiză. M-am oferit să car valiza pe scări, sus. Ea a acceptat şi după aceea mi-a mulţumit. Era Mădălina Manole. Probabil avea un concert în oraş. Mi s-a părut obosită de drum şi mai scundă decât îmi imaginam. Îmi plăcea cum cântă.

Astă iarnă am citit în ziare despre o femeie tânără care s-a sinucis, ca urmare a unei depresii puternice. S-a spânzurat. M-am gândit atunci că vor suferi foarte mult cei doi copii ai ei, că nu vor înţelege niciodată de ce s-a întâmplat aşa ceva. Şi că soţul ei îşi va face totdeauna reproşuri grave. Când se întâmplă aşa ceva cei care rămân poartă cu ei vinovăţia, într-o mai mare sau mai mică măsură. Vinovăţie pentru că au ignorat-o, că nu au înţeles-o, că nu au făcut poate nimic să o ajute, că au evitat-o sau rănit-o grav, că e prea târziu să mai facă ceva. Totdeauna se întâmplă aşa.

Când o femeie se sinucide oamenii se uită cel mai atent la soţul ei. Se gândesc, fără să o spună, că el are vina majoră. Poate o înşela. Poate se purta urât cu ea. Poate nu-i mai arăta dragostea de care ea avea nevoie. Soţul rămâne prins între vocile mute şi acuzatoare din jur şi propriile voci mute, autoacuzatoare, care vor rămâne în el mult timp. Dacă moartea simplifică totul, sinuciderea nu reuşeşte asta, căci sinuciderea e o moarte pe jumătate, căci continui să exişti prin compasiune, derută, teamă, vinovăţie, prin toate întrebările fără răspuns care le laşi în ceilalţi, prin această ’’ruşine’’ ce o resimţi în faţa celorlalţi.

Apoi e problema, şi una foarte gravă, a înmormântării. Îmi spunea M că, la ei în zonă, cei care se sinucid sunt îngropaţi lângă casă, nu în cimitir, că nu au parte de slujbă în biserică. Nu e deloc simplu, moral, religios.

Poate că Mădălina Manole nu s-a sinucis. Îmi place să cred că nu a făcut-o, că a fost doar o presiune grea în sufletul ei, un moment de derută, de neatenţie, un accident.

De ce se sinucid femeile? E o întrebare cam tâmpită, căci şi bărbaţii se sinucid. Îmi amintesc, de la tv, un băiat care s-a sinucis lăsând un bilet :’’pe mine nimeni nu m-a iubit niciodată’’.

Femeile invocă în general lipsa de afecţiune.  La un moment dat se simt neglijate, abandonate afectiv, resimt golul. Şi atunci se clatină. Se lasă unei suferinţi lente şi stăruitoare. Şi atunci …alunecă.

Deşi înţeleg ce se întâmplă nu-mi place acest fenomen de alunecare. Cred că poţi ieşi din depresie pur şi simplu agăţându-te de cele o mie de lucruri frumoase ale vieţii tale. E imposibil să nu le vezi. E absurd să te prăbuşeşti aşa. Viaţa, atât cât e şi aşa cum e ea, cu bune, cu rele, e o chestie mişto. Să zicem că soţul mă înşeală cu una mai tânără. Ei şi? Oamenii se apropie şi se pot îndepărta, dacă aşa le e dat să se întâmple. Nu e sfârşitul lumii.

Mă rog…

Dumnezeu să o odihnească pe Mădălina Manole.

Pe la 21 de ani ideea sinuciderii mi se părea…eroică. În siajul Silogismelor amărăciunii sau al Conştiinţei nefericite a lui Benjamin Fondane, fascinat de Chestov, Nietzsche, Kierkegaard, mi se părea că trebuie să împingi, în ordinea gândirii, lucrurile până la capăt să acorzi gândului liberate, eroism, să rişti totul, până la ultimele consecinţe. Cochetam cu felurite idei, aşa cum în saloanele franţuzeşti gentilomii cochetau cu madamele, sedus de arcuirea  extatică a ideilor, de savoarea exerciţiului de a gândi lumea, cochetam superficios şi temerar, cuprins de o gravitate ce nu ascundea în ea decât graba erudicţiei, neaşezarea valorilor, ataşamentul pasional faţă de filosofii, superficii şi autoîncântări. Sinuciderea mi se părea plauzibilă. Era doar o temă. Era un punct de întemeiere a unei filosofii personale. Mă hrăneam halucinat din expresia aceea camusiană, teribilă: a decide dacă viaţa merită sau nu să fie trăită…   În fond, vorba lui Noica din Jurnal, în filosofie poţi porni de oriunde. Îţi place Kant, foarte bine. Îţi place Camus (filosof pentru adolescenţi, aşa îl numea Noica), la fel. Mai târziu însă aveam să surâd faţă de propriile efuziuni cioraniene. E plăcut să surâzi, după o vreme.

Ce temă, la cafea, m-am găsit şi eu să aduc în discuţie. Am văzut, în vara trecută, un fost bun coleg, aflat într-o grea suferinţă. Îngrozitoare suferinţă. M-am îngrozit, pur şi simplu. M-am întrebat ce aş face, în locul lui. Aş continua? Aş renunţa?

Dacă omul acesta care poate că are toate justificările din lume să termine cu sine, nu o face, mi se pare ingrat şi mizer să mă vait eu de nu ştiu ce probleme. Mă vait, desigur, dar instinctiv mă compar cu el şi atunci parcă mă ruşinez cumva.

Am tresărit atunci când am auzit de sinuciderea unui tânăr scriitor. Un fel de amărăciune m-a cuprins. E una să dezbaţi o idee, să filosofezi pe tema dezerţiunii din viaţă (cum a făcut-o Cioran) şi cu totul alta să te confrunţi cu un fapt real, dur, ireconciliabil care e sinuciderea. Mă gândesc la durerea fără răspuns a părinţilor, fraţilor, surorilor, copiilor, soţului sau soţiei, prietenilor în astfel de situaţii. La felul în care resimt ei acest impact. La ruptura aceasta brutală, dureroasă, abruptă. La problemele sufleteşti dar şi ritualice, religioase, dar şi materiale. Sinuciderea îi duce pe toţi, că vrem sau nu, pe un teritoriu necunoscut, abrupt, neaşteptat, dur. Dincolo de durere sunt lucruri grave ce le laşi în urmă, grave pentru ceilalţi: reproşuri, vină, suferinţă etc

Voiam doar să spun cât regret că oameni atât de tineri nu mai pot şi nu mai vor să mai accepte viaţa. Vor, prin moarte, eliberare. Din apăsarea vieţii. Din aerul ei devenit irespirabil. Sinuciderea nu e un răspuns, deşi pare un răspuns.

Te întrebi, bun-bun, dar ce să faci atunci când simţi că nu mai poţi? Când simţi că viaţa e apăsare. Habar nu am. Răspunsul e la fiecare.

vineri voi fi aici: