Cam multe chestii literare în ultima vreme. În fond, literatura e bună dacă nu o iei în serios. Mă gândesc la ce spune Richard Ford în Cronicarul sportiv: ’’… şi am simţit nevoia să mă întorc de la literatură înapoi la viaţă, de unde să pot ajunge undeva. Omenirea nu are nimic de pierdut când un scriitor decide să pună punct definitiv’’

După ce anul trecut era să o mierlesc viaţa mi se pare acum o chestie tare mişto, fără să-mi fac mari iluzii, şi fără să am vreo miză spectaculoasă, alta decât aceea de a o trăi pur şi simplu, zi după zi, ca pe un fel de vacanţă de vară.

Foarte rar discutam despre femei atunci când ne întâlneam, şi o vreme ne întâlneam destul de des, petreceam ore împreună, vorbind. Şi atunci, dacă femeile deveneau în discuţia noastră un subiect, acesta era mai degrabă învăluit, expediat, expus în fugă, ca şi cum exista în noi o teamă sau o anume delicateţe, un fel de gol pe care preferam să-l mascăm şi evităm. Preferam totdeauna să discutăm despre altceva, despre politică mai ales. Pentru mine, înţeleg abia acum, el, prietenul acesta, a rămas într-un anume fel de puritate,  de cuminţenie. Îl admir pentru că, deşi fragil, mi s-a părut totdeauna frumos ca bărbat, adică demn.

Ideea e că în majoritatea cazurilor bărbaţii singuri vorbesc foarte rar despre femei, despre formele lor, despre ardoare, pasiune, despre trecutul fragmentat, pe jumătate întunecat, vorace, din fiecare. Doar unii bărbaţii însuraţi sau care au o relaţie stabilă dezvoltă acest subiect. Îi poţi observa cum privesc femeile ce trec pe stradă sau se opresc o clipă în faţa vitrinelor, felul acela jilav şi tânguitor de a le privi, felul acela resemnat şi mândru al femeilor de a accepta acest joc, aceste priviri.

Femeile ştiu că sunt privite. Cumva, în ciuda dispreţului lor, vor să fie privite. Privirile noastre le stânjenesc sau irită, dar sunt şi un fel de omagiu adus lor.

A fi singur la maturitate e o experienţă destul de amară, dar poate că tocmai această amărăciune formează. Abia la capătul ei vezi şi înţelegi mai bine valoarea unei relaţii.

În singurătate, ca bărbat, devii tipicar, devii dificil. Eu unul mi-am dat seama de asta abia după o vreme. Trebuie să-ţi armonizezi mişcările cu ale celuilalt, să găseşti un ritm comun, acceptabil. O relaţie e adaptare. Singurătatea e comodă, ca soluţie de viaţă. Te închizi în cercul ei monoton. Abia  relaţia te deschide, abia prin ea ieşi din stagnarea solitudinii. Cu toate astea are şi singurătatea sensurile ei adânci, virtuţile ei. Aşa cum le are, indiscutabil, şi viaţa în doi.

unde te duci tu, iepure?

la 13 şi 14

(Nichita Stănescu)

De mult, foarte mult timp nu am mai scris la amiază sau seara, în acest timp al lentorii sau plăcerilor uşoare, preferând mai tot timpul orele crude ale dimineţii, aburul de cafea, răcoarea zorilor şi liniştea aceea fără întrebări şi răspunsuri ce o traversez imediat ce cobor din somn. Dacă scriu acum o fac doar pentru a încerca să descriu cerul şi norii lui cu nuanţe de roşu pal, alunecând spre miazăzi, fără grabă, imperturbabili, maiestuoşi, cu silueta lor suverană şi puţin înfricoşătoare.

Să-ţi petreci zilele în observarea norilor nu pare deloc, şi nici nu e, o activitate bărbătească, dimpotrivă, ea e în mod evident expresia unei atitudini feminine, contemplative. Sunt în joc modelele Martei şi Mariei ce dau, în fond, chiar felurile diferite în care oamenii se împart în două mari triburi. Cei care trebăluiesc, captivi suprafeţelor, nerăbdători, prinşi în utilitarism, în imediat. Şi cei care ascultă. Dar numai unul dintre aceste modele atinge esenţialul, şi acest lucru îl spune, fără echivoc, Iisus.

Nu ştiu dacă în şcoală se predă Radu Petrescu sau Petru Creţia. Probabil că da. Probabil că prea puţin. Copiii învaţă la literatură tot felul de autori insipizi. Pentru note şi medii. Apoi ne mirăm că nu mai deschid niciodată o carte. Am citit în liceu Părul Berenicei şi Ocheanul întors, dar de înţeles l-am înţeles mult mai târziu.

Socrate, acel Socrate ironizat, cu capul în Norii lui Aristofan, numeşte norii mari zeităţi ai celor trândavi.Şi Cioran spune undeva în Caiete, sugestiv: Ce aş fi, ce m-aş face fără nori? Majoritatea timpului mi-o petrec privindu-i cum trec. Să ridici contemplaţia la rangul unei profesii.

Continui lectura la Ziua independenţei a lui Ford. Trei/patru pagini înainte de culcare. În ritmul acesta…mă rog.  Pur şi simplu nu mă grăbesc să termin cartea aceasta. În general de multă vreme nu mă mai grăbesc spre nimic. Nu e vorba de lene. E vorba de un ritm la care am ajuns treptat, ascunzând o uşoară prudenţă faţă de gesturile precipitate, grăbite, faţă de entuziasmele de tot felul.

Lumea e din ce în ce mai speriată de criză. Se simte în aerul vremii un duh al apăsării, al nevrozei, al îngrijorării. Poate ar trebui să ne retragem în mediul rural, în mici aşezări de munte, răcoroase. Să creştem animale şi să scriem romane.

14 martie

Îmi amintesc o expresie dintr-un film vechi, Jurnalul unui baschetbalist. Eroul său, un puști agonic, spune la un moment dat: Nu vreau decât să fiu pur! M-a obsedat mult timp expresia aceasta, şi tema purităţii. A fi pur. Purificat. A te întoarce în patria inocentei. Nu mi se pare deloc imposibil. Cu timpul înțelegi că tot ceea ce este şi a fost cu tine impuritate se așază, se limpezește, că în ordinea interioară a lucrurilor, până la urmă, jocurile nu sunt niciodată făcute.

În mod neaşteptat am visat-o pe x. În vis, normal, ne cam certam. A fost un vis destul de elaborat şi lung, dar din el nu mai reţin decât senzaţia că deşi o iubeam, felul ei de a fi, în vis, mă îndepărta şi enerva. Zadarnic fac acum  eforturi să-mi amintesc detalii din acest vis. Parcă am fost într-un ring toată noaptea, gelos şi absurd. Prefer non-visele. Măcar ele sunt odihnitoare.

’’O metodă consolidată de mine pe la vârsta mijlocie, o etapă pe care o numesc Perioada Existenţei, a fost să ignor mare parte din ce nu-mi place sau din ceea ce pare problematic şi încâlcit, apoi de regulă să mă uit cum dispare’’ (Ziua independenţei) Păi da. Cam aşa e. În faţa a tot ceea ce mi se pare problematic la nivelul relaţiilor simt instinctiv nevoia să evit. Devin, brusc, laş. Retractil. Vorba lui x: defensiv. Mă retrag fără torţe. Nu am chef de confruntări în doi. Bine, micile războaie sunt poate inevitabile, poate chiar necesare căci lămuresc oamenii, dar cu cât mai rare, cu atât mai bine. Ceea ce detest sunt reproşurile post factum. Prefer să mi se spună în timp real: uite, cred că acum, aşa, greşeşti. Poate că aşa şi e şi atunci vreau şansa de a mă explica sau de a-mi cere scuze în timp real. Reproşurile ce se acumulează şi izbucnesc la un moment dat, ca o memorie negativă reprimată, mi se par incorecte.

Citesc pe un site de ştiri:

’’Ramona Carmen Ciciu, tanara de 34 de ani internata de marti la Spitalul Universitar din Capitala in stare grava, direct de la locul de munca, a murit sambata seara, dupa ce s-a aflat mai multe zile in coma.Tanara a fost internata in urma cu cinci zile dupa ce a suferit un stop cardio-respirator la serviciu si a fost operata pe creier din cauza unor complicatii. Familia si colegii au declarat ca tanara lucra foarte multe ore suplimentare, ceea ce a dus la agravarea starii sale medicale.In replica, firma la care era angajata sustine ca femeia lucra doar 8 ore pe zi.’’În replică, firma aia ar trebui să-şi tapeteze toţi pereţii cu fotografia mamei cu gemenii în braţe. E îngrozitor şi absurd. Ce or să înţeleagă aceşti micuţi din viaţa aceasta, din lumea noastră tâmpită ? Ce putem înţelege noi din această lume tâmpită? Cred că e bine uneori să ne oprim din acest iureş nebunesc, cu toate riscurile. Nu se merită, efectiv nu se merită.

Am intrat în librărie şi am căutat, ajutat de amabila doamnă librăreasă, Norii lui Petru Creţia, o ediţie Humanitas puţin mai veche. Am căutat răbdători,  traversând cu palmele cărţi felurite, unele noi, a căror fascinaţie plutea ca un nimb, altele ştiute deja, lăsate complice şi cumva tandru în nemişcarea lor lucioasă, ingenuă. Am aşteptat răbdător să sune doamna la depozit. Minutele au trecut pe rând, aşteptând, vreme în care am răsfoit un nou jurnal al lui Livius Ciocârlie şi am sucit atent un stand rotativ, cu titluri şi autori, cu texte fiecare vorbind despre lumile lor, cu imagini felurite de oameni, femei şi bărbaţi care asta fac, asta ştiu cel mai bine probabil: să scrie, aplecaţi asupra textelor lor, asupra poveştilor reale sau imaginare care-i animă, şi-n spatele lor sunt alţi oameni, cei care traduc, cei care transferă din limbi felurite în limba ta, şi aşează corpuri de literă, paragrafele, titlurile, desenele de pe copertă şi aceste constructe, aceste compozituri se rotesc acum în faţa ta, drepte şi frumoase, corpuri, odată parfumul lor inconfundabil de cerneală tipografică şi hârtie. Nici în depozit nu erau Norii lui Petru Creţia. Am luat în schimb un roman nou, Ziua independenţei, de Richard Ford, un scriitor de care am aflat citind zilele trecute într-un număr mai vechi al Observatorului cultural. Ar putea fi unul dintre acei mari scriitori pe care i-am descoperit singur, fără ajutorul prietenilor. Nu m-am putut abţine să nu comentez, interior, că preţurile sunt totuşi mari. Romanul acesta costă mai bine de 10 euro. La fel şi jurnalul lui L.C. Poate pentru unii nu sunt cine ştie ce sume, dar cei cu foarte mulţi bani nu prea se înghesuie în librării. În general vin oameni cu venituri relativ modeste. E uşor să-ţi dai seama de acest lucru: cântăresc de multe ori o carte, două, apoi optează, dacă optează. Îţi dai seama imediat că nu au foarte mulţi bani pentru cărţi, din multe semne ce transpar. I-am mulţumit doamnei pentru concurs, am pus cartea în buzunarul de la paltonul deschis şi am plecat spre un taxi. Am discutat cu şoferul despre vremea aceasta neaşteptat de frumoasă care s-a prăbuşit peste noi, peste hainele noastre de iarnă, peste tăcerile noastre, peste schimbul de pase al copiilor şi maşinile parcate peste tot, aglomerând trotuarele.

Înainte mergeam mai mult de 5-6 km odată la 3-4 zile. Îmi plăcea să traversez străzile liniştite, de case, din cartierele vechi, admiram grădinile discrete, vegetaţia şi arhitectura simplă a clădirilor ce configurau cândva acest oraş. Cartierele de blocuri înconjoară acum acest nucleu vechi, de case, ca o armată asediind monoton şi ireversibil zidurile unei cetăţi. Mergeam la pas sau pedalam, de când mi-am luat bicicletă, pe străzile acestea liniştite ce deschid oraşul spre sud. Ocoleam ruinele cetăţii medievale, parcul, liceul în care am învăţat cândva. Ieri când am trecut pe lângă poarta metalică şi rulantă a unei fabrici am văzut doi căţeluşi frumoşi, m-au privit atent, cu boturile lor mici în vânt.

De obicei nu meditez la nimic pe parcursul celor 5-6 km pe care-i execut odată la 3-4 zile. Doar uneori o fac. E ca o formă de a te însoţi, un prilej de a discuta cu tine, de a încerca să vezi mai bine dincolo de succesiunea zilelor, a propriilor cuvinte sau gesturi. Semnificaţii nu există. Viaţa unui om e în cea mai mare măsură a ei incredibil de banală, iar această banalitate e naturală, e structura ei de rezistenţă, aşa cum casele au o fundaţie de beton şi fascii de fier împletite. Pe fundamentul acestui univers al banalităţii cotidiene, de fapte mărunte, ritualice, anodine, pe temeiul acestor mici gesturi de zi cu zi se clădesc, dacă se clădesc, semnificaţiile, se ridică sau nu pereţii de sticlă, etajele, scările interioare, mansardele şi ovalele lor ferestre de la înălţimea cărora poţi contempla oraşul adâncit în solemnitatea lui taciturnă. Trăim cu toţii în acelaşi ritm simplu şi coerent al banalităţii: mâncăm, ne luăm şosetele, vorbim la telefon, dăm bună ziua-bună seara, răsfoim ziare, iubim pe cineva sau detestăm pe cineva, intrăm în baie, spunem mulţumesc, salut, da, bine, la revedere, răcim, lucrăm, adormim, aşteptăm pe cineva, suntem graşi, slabi, speriaţi, frumoşi, deprimaţi, veseli, bem cafea, vrem mai mult sau vrem mai puţin. De regulă nu meditez la nimic. Îmi place pur şi simplu să privesc, chiar dacă peisajul e aparent acelaşi. Dar nu e decât aparent aşa. Mişcările norilor pe cer sunt mereu altfel. Porţile metalice ale fabricilor sunt uneori închise, alteori deschise pe jumătate. Copiii lovesc mingea şi aceasta descrie traiectorii imprevizibile, ţopăie ca o vietate. Căţeluşii stau unul în altul, cald şi moale, uneori ridicându-şi boturile în vânt, atenţi.