Cred că sunt în perioada cea mai neromantică, dacă nu din toată viaţa mea, atunci cu siguranţă din ultimii ani. Nu mă simt ca un vulcan stins, şi nici ca un varan. Nu mă simt ca un izvor de munte şi nici ca o plajă pustie. Doar că pur şi simplu sunt apatique. DEX ul spune că apatic vine din francezul apatique. Eu cred că se înşeală, şi că vine din greceşte, de la a-pathos. Dar nu mai contează. Când eşti apatic nu eşti trist. Tristeţea e altceva. Ţine de humor. E o dispoziţie. Pe când apatia e o stare de neutralitate, de indiferenţă. Nu eşti apatic că vrei. Pur şi simplu eşti sau nu. Dacă aş avea chef să mă psihanalizez la cafea, acum, aş spune că neromantismul meu manifest din ultima vreme e o consecinţă a unei vitalităţi care îşi cumpăneşte, deodată, mai bine, ritmul.

Lumea sentimentelor e agonică, fascinantă, onirică, fremătătoare. Lumea dorinţei, aşteptării. Lumea în care tresari, vrei, aştepţi, speri, chemi. Un imperiu care îşi înalţă cetăţile glorioase pe malurile abrupte ale unei mări neliniştite. Dar e o lume a confruntării. A emoţiilor, a freamătului,  a încordării. O lume din care e bine să pleci uneori, să o laşi în urmă. Poate pentru a o regăsi, cândva. Poate doar pentru a o uita.

Am văzut alaltăieri seara Los abrazos rotos. V mi-a spus, la telefon, că e un film slab. Am tresărit. Slab? Cum adică Almodovar slab? Am citit odată pe cinemagia un comentariu foarte critic la adresa lui Almodovar. Îl făcea praf. Îl asemăna cu Coelho. Mi s-a părut uşor exagerat. Eu aveam în cap Labirintul lui Pan şi Femei în pragul unei crize de nervi, care mi-au plăcut. Ar trebui să văd toate fimele lui Almodovar  ca să mă pronunţ adecvat. Dar V avea dreptate, Los e slab. Adică nu mi-a spus mai nimic. Scena în care bătrânul orb şi-o pune cu tânăra blondă culeasă de pe stradă mi s-a părut nerealistă. Ca şi dialogul lor. Apoi el era atât de urât. Un trup nesenzual. O atitudine fără niciun farmec. Tipul similar care juca în Elegy, de exemplu, şi el bătrân, avea un farmec al lui. Ca şi Bill Murray în Lost in translation sau Broken flowers. O expresie. O atitudine. Ca bărbat eşti atent la aşa ceva. Te preocupă felul în care este timpul, trecerea lui, urmele ce le lasă, ideea carteziană, clară şi precisă că la un moment dat vei îmbătrâni, mai ales trupul tău, şi te preocupă asta, relaţia posibilă pe care o poţi avea cu dragostea. Am stat mult să mă gândesc la filmul lui Almodovar, la ce spunea V, că e slab, la bărbaţii aceştia departe de a mai fi tineri şi la felul în care resimt ei lumea senzaţiilor, dorinţelor, la temerile şi neliniştile lor.

Aseară am văzut Reconstruction. M-am gândit la felul acesta neobişnuit în care sunt structurate limbile nordice, la sunetul lor. Am urmărit cândva un documentar dramatizat despre Danemarca. Istoricul vorbea calm, iar limba lui îmi părea uluitor de inaccesibilă, de ciudată. Am cunoscut mai demult o fată, Zlatna. Mama ei e sârboaică iar tatăl român. Trăiesc în Suedia. Şi-mi explica atent şi cald cum e acolo, cum e nevoită să lucreze în bucătăria restaurantului lor pentru că încă nu ştia bine suedeza, astfel încât să poată servi la mese sau să lucreze în altă parte. Mi-o amintesc foarte bine pe Zlatna. Din toate cuvintele nordice pe care mi le-a spus am reţinut doar…un salut, cu degetul în sus, care la noi ar părea un gest trivial. Era atât de…caldă Z, uluitor de caldă. E atât de ciudat timpul, felul în care prelucrează în athanorul său metalele acestea brute ale fiecărei zile, fiecărei întâlniri. La final rămâne o fragranţă, ceva la fel de ireal ca şi propria ta existenţă.

Nu mă pronunţ despre Reconstruction pentru că filmul m-a prins în apogeul perioadei mele neromantice. Am tresărit uneori, la anumite scene sau dialoguri. În rest l-am urmărit rece, ca şi cum urmăream o dezbatere despre deficitul bugetar al Greciei. Va trebui să-l revăd, probabil. Mi-a plăcut ideea denunţării din start a ficţiunii: e un film, doar atât.Mi-a plăcut vocea din spate a naratorului. Îmi amintea atât de bine de vocea istoricului care ne povestea mărirea şi decăderea unor dinastii nordice.

Acum câteva zile am văzut Parfumul.Istoria unei crime. Nu-l interesa dragostea, gloria, banii. Nu-l obsedau decât esenţele. Alchimia. Parfumul care se construia din aromele unice ale corpurilor diferite. Mi s-a părut o bună metaforă a lumii noastre de azi: răvăşită, sedusă de miresme, nu de adevăr, de aparenţe, de fragranţe, de miraj, nu de adevăr, niciodată de adevăr, de cruzimea lui.

Am mai văzut, până la jumătate, un film sau două. Stupide.

Continui să citesc din maratonistul lui Haruki Murakami. Scris simplu şi clar. Uneori spui mai bine şi mai mult scriind simplu şi clar.

Mă gândesc la ce-mi spunea x despre cartea mea de proze, că e cam…eseistică, dar că ăsta e stilul meu. Şi eu cred că e aşa. Stagnantă, problematizantă. Nu are un fir narativ clar. E  doar o voce, a mea, care spune nişte lucruri, acolo. Un monolog. Ştiu. Editura la care am trimis-o mi-a respins cartea. Dar mi-au zis că au citit-o cu atenţie. Poate aşa este. Editurile sunt ca şi mine: neromantice. Realiste. E firesc să fie aşa. Se pare că nu sunt deloc un tip comercial. Nu am niciun nume. M-am gândit serios la asta. E destul de dificil să-ţi accepţi realitatea (era să zic eşecul), dar într-un final trebuie să accepţi asta. Sunt liniştit pentru că am reuşit să spun câteva lucruri, în cartea asta, lucruri pe care trebuia să le spun. Să zicem că am scris-o pentru mine, pentru a spune aceste lucruri. Am vorbit la altă editură. Dacă va apare, să sperăm că măcar unele pagini vor spune ceva. Nici în raport cu mine nu-s un tip romantic. Amorul de sine nu mi sună bine, nu atunci când e în dauna lucidităţii.

Pentru că vorbeam despre V. Azi e ziua ei. E fascinantă, V. E…altceva, am ştiut asta din prima clipă. La mulţi ani!

Standuri cu inimioare roşii, de pluş. Ailoviu,chestii. Mi se par aşa caraghioase.

Lumea sentimentelor e totuşi ireală. Azi iubeşti şi crezi că aşa cum e acum va fi mereu. Apoi observi că timpul schimbă lucrurile. Rămân ticurile, automatismele, perplexitatea în faţa schimbărilor pe care nu ai curaj să ţi le confirmi. Tu mă iubeşti ? îl întreabă iubita lui în Reconstruction. El îi spune că da, te iubesc. Dar e doar un automatism. Dar el te iubeşte ? o întreabă tatăl ei. Da, spune. Dar e doar un automatism. Maschează, instinctiv, adevărul. Îmi amintesc o lecţie crudă pe care am primit-o cu foarte mulţi ani în urmă. Mergeam cu ea pe stradă, pe lângă Muzeul de Artă. Strada era pustie. Ne ştiam de ceva vreme. Era o fată înaltă, cu părul lung, negru. Nu mai ştiu cum se numea. Ştiu doar că avea o soră, că mama ei divorţase, că tatăl ei era un beţiv care se purta urât. Ştiu că-mi dactilografia textele, că era frumoasă şi de o simplitate plăcută. Şi mergând pe stradă, atunci, o ţineam de mână. Şi la un moment dat nu ştiu ce mi-a venit şi am oprit-o, am sărutat-o. Era un fel de efuziune. Iar ea m-a oprit. Mi-a spus, calm şi sever doar atât: nu face asta. Mi-am dat seama că falsam, că eram un automatism. M-am gândit de multe ori la momentul acela.