Cinabru spune că La sud de graniţă… e o lectură plăcută, de amiază. A scris frumos de cartea aceasta. Citesc dedicaţia de la G: ’’când simţi o emoţie puternică, în adâncul sufletului tău se deschide o uşă’’ . Probabil că aşa stau lucrurile. Sufletul e un scrin. El stă în camera dinspre stradă, umbrită, acoperit de pânza ţesută de bunica mea în serile de iarnă, la lumina focului, când era încă tânără, puternică şi frumoasă, şi-l aştepta pe bunicul să se întoarcă din Odessa, pe drumurile acelea desfundate în care se adânceau roţile camioanelor grele, cenuşii, şi copitele cailor, şi bocancii soldaţilor învinşi. Sufletul e o casă a umbrelor. Uneori vântul serii desface neaşteptat o fereastră din închizătorile ei de alamă şi rumoarea străzii pătrunde în încăperile uscate şi răcoroase.

Muzicienii lui Kazuo Ishiguro sunt minunaţi. Violoncelişti, citită aseară, în care ea e un Educator, deşi nu a mai cântat din copilărie la violoncel, ştie totul despre Arta interpretării, dar nu vrea să mai cânte pentru a nu-şi pierde darul. În schimb, îl învaţă pe el. Iar el se transformă sub atingerea ei de alchimist. E un fel de dans relaţia lor. Un Athanor în care metalele fiinţei lor se topesc, subtil. Povestea se încheie deschis, previzibil la Kazuo Ishiguro. Şi mă gândeam ce plăcut e totuşi să înveţi pe cineva Arta interpretării. Să dăruieşti din tine. Să înveţi pe cineva paşii prin Grădina crepusculară a lumii. Probabil că aceasta e magia faptului de a avea un copil. Să-l ţii pe genunchi şi să-i descifrezi lumea. Iar el să stea cu ochii închişi, în timp ce lumea se roteşte, roteşte în luminile şi sunetele ei fascinante, să nu ameţesc, să nu ameţesc