De Moş Nicolae am primit, de la G., o geantă de umăr, cât să intre două cărţi, telefonul, chestii micuţe. Cred că a dat destul pe ea. Eu, dorind să-mi cumpăr una, am dat doi paşi înapoi observând preţul. Am primit şi o carte. Haruki Murakami, La sud de graniţă… Acum, că am terminat Kazuo Ishiguro, mă pot apuca de ea. Când spun apuca, am dintr-odată imaginea unei roţi din acelea din parcurile pentru copii, cu scăunele, şi pe care o învârţi-învârţi puternic apoi te arunci în ea, apucându-te de bare, rotindu-te, rotindu-te. Aşa cum făceam în dimineţile când o aşteptam pe Tania în faţa blocului ei. Acum aproape două decenii. Cum trece timpul… Şi din el nu rămâne nimic. Nimic ? Tania cobora cu surioara ei. Şi uneori le roteam şi pe ele puţin în vreme ce ea râdea, pe jumătate supărată, gata, gataaa, terminaţi cu prostiile, că întârzii …Îmi plăcea să-i spun Brunhilda, deşi nu era deloc impozantă. Şi nici războinică. A mică stătea nemişcată, cu ochii închişi, să nu ameţesc, apoi o luam de mânuţă şi plecam. Mânuţa ei de copil era un lucru de preţ, o ţineam delicat, aşa cum ţii în palmă o bucată de chihlimbar în care e prins un fluture de acum sute de ani. Îi puteai simţi vibraţia de catifea a aripilor, a corpului fragil plutind pe sub coroanele marilor arbori. Micuţa mergea între noi până la Castelul de Apă. Apoi o traversam şi ea grăbea pasul spre şcoală. Eu şi Brunhilda o priveam până când intra pe porţile acelea de ciment. Eşti Brunhilda mea, îi spuneam. Termină, lasă-mă, suntem în stradă. Îmi plăcea felul în care scâncea în braţele mele.Şi acum cred că mai există roata aceea în faţa blocului ei. Veche, ruginită ca o inimă de saltimbanc.

Cinabru spune că La sud de graniţă… e o lectură plăcută, de amiază. A scris frumos de cartea aceasta. Citesc dedicaţia de la G: ’’când simţi o emoţie puternică, în adâncul sufletului tău se deschide o uşă’’ . Probabil că aşa stau lucrurile. Sufletul e un scrin. El stă în camera dinspre stradă, umbrită, acoperit de pânza ţesută de bunica mea în serile de iarnă, la lumina focului, când era încă tânără, puternică şi frumoasă, şi-l aştepta pe bunicul să se întoarcă din Odessa, pe drumurile acelea desfundate în care se adânceau roţile camioanelor grele, cenuşii, şi copitele cailor, şi bocancii soldaţilor învinşi. Sufletul e o casă a umbrelor. Uneori vântul serii desface neaşteptat o fereastră din închizătorile ei de alamă şi rumoarea străzii pătrunde în încăperile uscate şi răcoroase.

Muzicienii lui Kazuo Ishiguro sunt minunaţi. Violoncelişti, citită aseară, în care ea e un Educator, deşi nu a mai cântat din copilărie la violoncel, ştie totul despre Arta interpretării, dar nu vrea să mai cânte pentru a nu-şi pierde darul. În schimb, îl învaţă pe el. Iar el se transformă sub atingerea ei de alchimist. E un fel de dans relaţia lor. Un Athanor în care metalele fiinţei lor se topesc, subtil. Povestea se încheie deschis, previzibil la Kazuo Ishiguro. Şi mă gândeam ce plăcut e totuşi să înveţi pe cineva Arta interpretării. Să dăruieşti din tine. Să înveţi pe cineva paşii prin Grădina crepusculară a lumii. Probabil că aceasta e magia faptului de a avea un copil. Să-l ţii pe genunchi şi să-i descifrezi lumea. Iar el să stea cu ochii închişi, în timp ce lumea se roteşte, roteşte în luminile şi sunetele ei fascinante, să nu ameţesc, să nu ameţesc