Dimineaţa la cafea, în grădină. Maică-mea îmi aduce lapte, un ou fiert, pâine cu unt şi dulceaţă de căpşuni, făcută de ea. Nu prea mă omor după dulceaţa de căpşuni. Preferata mea rămâne cea de caise. Doar că anul acesta au fost foarte puţine caise, din cauza ploilor. Trag un slim şi mă gândesc că anul trecut, fix pe vremea asta, eram la un pas de stop cardio-respirator, mă internam, pe jumătate aici, pe jumătate spre un dincolo de care habar nu avem nimic. Aş spune că sunt al naibii de norocos, şi că toată chestia asta cu ’’la un pas de’’ m-a ajutat să văd mai bine nişte chestii, cum ar fi că te poţi bucura de cele mai simple lucruri, norii, florile, cafeaua, relaţiile cu ceilalţi, lucruri mici a căror incredibilă frumuseţe poate că nici nu o mai vedem uneori, prinşi de încordare, de neastâmpăr, de mâhniri felurite.

Cam multe chestii literare în ultima vreme. În fond, literatura e bună dacă nu o iei în serios. Mă gândesc la ce spune Richard Ford în Cronicarul sportiv: ’’… şi am simţit nevoia să mă întorc de la literatură înapoi la viaţă, de unde să pot ajunge undeva. Omenirea nu are nimic de pierdut când un scriitor decide să pună punct definitiv’’

După ce anul trecut era să o mierlesc viaţa mi se pare acum o chestie tare mişto, fără să-mi fac mari iluzii, şi fără să am vreo miză spectaculoasă, alta decât aceea de a o trăi pur şi simplu, zi după zi, ca pe un fel de vacanţă de vară.