Reporterul m-a interpelat pe aleile parcului, ce părere am despre deshumarea soţilor Ceauşescu ?, şi dacă asta ne va ajuta să aflăm adevărul despre revoluţia din decembrie ‘89- eu îmi vânturam uşor pălăria din paie, privind ’’în camera’’ cu sentimentul că timpul, timpul cel mare al lumii, e un fel de mare islaz bătut de soare, eu sunt undeva la o margine a lui şi pot privi în urmă, cu mâna straşină la frunte sub soarele arzător, iar acest adevăr, dacă îl vom găsi şi dacă el există, ne va găsi obosiţi şi nu cred că ne va ajuta cu nimic, nu cred că e acel adevăr care luminează şi ne va salva, e doar un oarecare adevăr istoric, cumva exterior, cumva îndepărtat şi străin, cel puţin eu aşa simt.

La tv – ştiri, nebunia plajelor de pe litoralul românesc, aglomeraţie, corpuri, corpuri, corpuri.  În astfel de momente devin uşor sociofob.

Liniştea de amiază a satelor vechi, cu bătrâni strânşi pe bănci din lemn la porţile caselor, discutând. Câini, căci fiecare casă are un căţel, mic sau mare. Pescarii – linişte şi răbdare.

Pruni, meri, rugi de mure. Un aer bun, sănătos, şi o lumină blândă a soarelui.  Sunt  sigur că am putea trăi frumos la sat, măcar o parte din vară. Am putea citi în livezi, pe iarbă. Departe de nebulozitatea marilor oraşe, măcar pentru un timp.

Ieri seară, în curtea Mânăstirii Tismana, un copil de un anişor şi ceva plângea de rupea. Mamăăăă ce ‘’scandal” făcea. Degeaba încerca maică-sa şi o mătuşă să-l liniştească. Se strâmbau la ea, vorbeau cu ea, degeaba. Fetiţa plângea nestăvilit. Apoi pe alee a trecut o măicuţă. A rupt o floare roz dintr-un pâlc alăturat şi ia dat-o copilului, spunând: din cauza aceasta plânge. Şi atunci copilul pur şi simplu s-a liniştit, dintr-odată…

La întoarcere, trecând prin Tismana, ne-am oprit la casa de vară a lui Valentin Taşcu. Am admirat, în spatele casei, un chioşc din lemn arcuit peste apele repezi. Mi s-a părut un loc liniştit şi plăcut. Andrei a urcat în micul cimitir de peste drum pentru a aprinde o lumânare la mormântul lui Valentin Taşcu. Gestul acesta simplu şi frumos mie îmi spune mult despre caracterul unui om.

in foto (Andrei Novac şi Ioana Bogdan)

De la una din ferestrele hotelului se putea vedea Poarta sărutului. Am locuit la mansardă, într-o casă veche, frumoasă. Baia era foarte mare, placată în faianţă vernil şi albastru.

La lansarea cărţilor, la librăria Mihai Eminescu, au fost cca 40 de persoane. Mult peste aşteptările noastre, căci era vineri după-amiază. Am epuizat destul de repede cărţile. Nu am fost prea inspirat la autografe. Înainte de lansare am acordat şi eu şi Ioana Bogdan un interviu lângă o fântână arteziană. Am vorbit despre acel îndepărtat moment când am fost în excursie cu clasa, cu mama, la Masa tăcerii. Îmi amintesc foarte bine cum am coborât din autocar, cum Vali, o colegă, a vomitat fix pe spatele meu şi mama a trebuit să-mi spele jacheta. Cred că a făcut cineva şi fotografii atunci, dar eu nu le am. E o imagine veche, îndepărtată. Cumva parcă nici nu-mi mai aparţine mie. O imagine pe care am folosit-o în această carte la un moment dat. Abia atunci, pe marginea fântânii, lângă Mihaela, mi-am amintit de acest lucru şi am avut sentimentul unui cerc care cumva se închide în urma ta, fără ca acest lucru să însemne ceva sau altceva, pur şi simplu…

Cu Dan T. m-am regăsit repede şi firesc, ca şi cum ne-am fi despărţit ieri.  Ne-am salutat de la distanţă, în piaţă. Apoi ne-am amintit de răcoarea treptelor pe vremea restanţelor de toamnă. M-am bucurat enorm să-l revăd. Îmi pare rău doar că nu am stat de vorbă mai mult.

(cu Dan Tristian)

Andrei Novac şi Ion Şerban Drincea au vorbit despre cartea mea, la librărie. Şi le mulţumesc. Andrei Novac a fost o gazdă şi un interlocutor minunat. M-am bucurat foarte mult să-l cunosc.

Joi seara am fost invitat, împreună cu Ioana Bogdan, la Tele 3, unde am vorbit o oră, în voie, despre cărţi, scriitori, lume. Moderatorul emisiunii a fost Mihaela Pitpalacă, o veche prietenă, şi un jurnalist pe care l-am  preţuit mereu.

A doua zi am fost la Gorj TV, la un matinal. Şi am stat pe nişte fotolii simpatice, portocalii.

La lansări a vorbit Dan Mircea Cipariu despre cartea Ioanei Bogdan, Poeme înainte şi după Claudiu, făcând, în final, şi o rafinată şi politicoasă trecere spre proza mea, şi i-am admirat supleţea gândirii, şi felul  remarcabil în care a recitat la un moment dat, două din poemele Ioanei. Pur şi simplu a creat o viziune, un dramatism subtil şi echilibrat, din exerciţiul său retoric.

Mi-a plăcut Tg Jiu. Oamenii, locurile. Am revăzut doi vechi prieteni, pe Dan T şi pe Mihaela P. L-am reîntâlnit pe  Ion Şerban Drincea, la care ţin foarte mult pentru că este un om tare fain şi un scriitor  pe care l-am citit totdeauna cu drag şi interes. I-am cunoscut pe Andrei Novac şi pe Dan Mircea Cipariu. Am dat autografe, am discutat cu oameni foarte interesanţi, am făcut pe ”interesantul” la tv.

A plouat impecabil în zilele din urmă. Amorţitor, provincial. În grădină, unde scriu acum, e destul de răcoare. Un nor întunecat, undeva departe, spre vest, venind încoace. Soarele dimineţii e plăcut, stăpâneşte cealaltă jumătate de cer. Fumez o ţigaretă pe şustache, în vreme ce mama şi tata mişună pe aici, aranjând straturile de nu ştiu ce răvăşite de ploaie. Ioana doarme copios, fiind mai degrabă o făptură nocturnă, gata să întârzie oricând până mult după miezul nopţii, în vreme ce eu deja pe la 22,00 sunt gata oricând să adorm.  Ieri a fost ziua ei (la multi ani!) şi a plouat mai rău ca-ntr-un peisaj bacovian. Am privit Severinul ieri pe la prânz de la etajul 5 al unui restaurant pustiu şi spaţios, potrivit pentru nunţi.  Fulgerele despicau spectaculos cerul acestei veri ciudate. Îmi dau seama că am absentat de acasă cam 4 luni.

În vara aceasta vreau să ajung în Tg Jiu, Timişoara şi Craiova – cel puţin, ca să-mi lansez cartea pisicilor incredibil de lungi.

poze de  la Institutul Blecher

prin Cişmigiu, alaltăieri, poze cu nokia

Ioana

Ieri am vrut la un moment dat să ies, să mă alătur şi eu maselor protestare, să mărşăluiesc pas la pas, cot la cot cu ei, să mă implic. Am uneori porniri de acest tip, colective, tovărăşeşti, sugrumate repede fie de lene, fie de sentimentul inutilităţii tuturor cauzelor colective.

La tv, seara, imagini cu tipi şi tipe la grătar, la marginea vreunui drum, lângă un copac, învârtind fleici sau mititei, cu pahare de plastic în mâini. În imagini se văd maşinile parcate în apropiere. Chipul prezentatoarei e obosit.

De 1 mai am văzut un documentar despre un Hitler anxios, despre cianură şi haos.

Şi mi-am amintit cum ieşeam de 1 mai cu ai mei, la BTT. Pe atunci eram mulţi, un neam întreg. Fraţii şi surorile mamei, cu soţii şi soţiile, plus verii. Jucam fotbal. Beam bere. Discutam. Îi văd ca prin vis. Nea G, unul din fraţii mamei, impozant, cald, prietenos, fost demnitar comunist, şi care ar merita un portret, undeva, în paginile unei cărţi. Îmi amintesc de maică-mea, care juca în aceiaşi echipă cu mine. Era frumos la BTT de 1 mai.

Aseară mă gândeam că timpul poartă cu sine toate chipurile, aşa cum fluviul îşi poartă apele de adâncime, iar cerul norii. O comparaţie mai potrivită nu am găsit. Mă gândeam că viaţa fiecăruia dintre noi e un fluviu. Suntem doar ape. Ne întâlnim, atunci când o facem, undeva în delte.

Vineri am fost la Cărtureşti, la lansarea cărţii Ioanei, Poeme înainte şi după Claudiu. Din păcate nu am făcut fotografii reuşite. O atmosferă cochetă, intimă, prietenoasă. Au vorbit despre carte scriitorii Felix Nicolau şi Claudiu Komartin. I-am cunoscut pe SGB şi, mai pe seară, pe Augustin Cupşa.