Iau o înghiţitură de cafea. Cu eurovita multiminerale şi liv 52. Şi mă gândesc ce succesiune de consoane ar putea reda zgomotul zăpezii căzând de pe acoperişuri, dimineaţa la 6 ? Poate asta: jjjjj vuuuh r dmm. Destul de înfiorător.

Se pare că dorm destul de agitat, că mă rotesc în somn, în mod repetat – observ asta după felul în care arată aşternuturile: vraişte. Dar nu am acces la existenţa mea onirică. Nu prea am memoria viselor. Rareori reţin câte ceva. Iar tot haosul acesta, cum se explică ? Sunt oameni ce dorm frumos, aşternuturile lor le poţi netezi uşor după ce se trezesc. Somnul lor e linişte şi ordine. Patul meu arată ca o căpiţă de fân devastată. Nu-mi convine deloc imaginea aceasta matinală a dezordinii, a timpului acesta oniric, inconştient. În fiecare dimineaţă, până se răceşte cafeaua, aerisesc şi aranjez patul. Îmi place ordinea. O recâştig încet, prin gesturile acestea aproape ritualice, mărunte. E vorba de ordinea exterioară a lucrurilor.Ca şi cum doar ea ar putea chema şi ordinea interioară.

Ordinea interioară. Ce o aduce? Claritatea opţiunilor de viaţă? Să ştii că vrei şi că trebuie să faci una sau alta. Să ştii că simţi asta şi asta. Claritatea relaţiilor cu ceilalţi. Cu propriile valori. Împăcarea cu sine. Stima de sine. Încrederea în sine. Adică tot ceea ce este mai fragil şi mai impalpabil din lume. E adevărat că poţi aşeza obiectele la locul lor. Poţi netezi pledul, cu palma, şi aranja perna, şi chiti cărţile, frumos, pe noptieră. Poţi face o mulţime de gesturi care să aşeze lumea ta exterioară sub învelişul ordinii. Dar nu poţi face acelaşi lucru, aceleaşi gesturi simple şi-n ordinea sentimentelor, trăirilor, emoţiilor, instinctelor, îndoielilor. În ordinea aceasta intimă şi stranie.

Zăpezile se topesc. Cerul, cenuşiu. Am adormit citind câteva pagini din Autoportretul lui Haruki Murakami. Descrie lent, simplu, metodic, exact ca alergarea unui maratonist. Îl citesc ca să învăţ ceva. Vreau să învăţ să descriu lumea. Lumea aceasta care se roteşte în fiecare dimineaţă, la cafea, pe lăbuţele ei de hamster.

E adevărat că structura mea e de sprinter: uneori aş ţâşni din pluton, m-aş epuiza într-un salt teribil, sălbatic şi spectaculos. Sunt un tip fragmentar. Însă doar tipii de sistem ajung la un final. Ei construiesc, sub alergarea lor de maratonişti, o glorie adevărată, calmă.