Am cunoscut-o -deşi e mult spus- pe Mădălina Manole cam aşa: mergeam la teatru, aici, nu mai ştiu ce căutam acolo,  şi am ocolit clădirea ca să intru prin spate, şi când am ajuns în dreptul scărilor am depăşit o doamnă destul de firavă şi tăcută ţinând o valiză. M-am oferit să car valiza pe scări, sus. Ea a acceptat şi după aceea mi-a mulţumit. Era Mădălina Manole. Probabil avea un concert în oraş. Mi s-a părut obosită de drum şi mai scundă decât îmi imaginam. Îmi plăcea cum cântă.

Astă iarnă am citit în ziare despre o femeie tânără care s-a sinucis, ca urmare a unei depresii puternice. S-a spânzurat. M-am gândit atunci că vor suferi foarte mult cei doi copii ai ei, că nu vor înţelege niciodată de ce s-a întâmplat aşa ceva. Şi că soţul ei îşi va face totdeauna reproşuri grave. Când se întâmplă aşa ceva cei care rămân poartă cu ei vinovăţia, într-o mai mare sau mai mică măsură. Vinovăţie pentru că au ignorat-o, că nu au înţeles-o, că nu au făcut poate nimic să o ajute, că au evitat-o sau rănit-o grav, că e prea târziu să mai facă ceva. Totdeauna se întâmplă aşa.

Când o femeie se sinucide oamenii se uită cel mai atent la soţul ei. Se gândesc, fără să o spună, că el are vina majoră. Poate o înşela. Poate se purta urât cu ea. Poate nu-i mai arăta dragostea de care ea avea nevoie. Soţul rămâne prins între vocile mute şi acuzatoare din jur şi propriile voci mute, autoacuzatoare, care vor rămâne în el mult timp. Dacă moartea simplifică totul, sinuciderea nu reuşeşte asta, căci sinuciderea e o moarte pe jumătate, căci continui să exişti prin compasiune, derută, teamă, vinovăţie, prin toate întrebările fără răspuns care le laşi în ceilalţi, prin această ’’ruşine’’ ce o resimţi în faţa celorlalţi.

Apoi e problema, şi una foarte gravă, a înmormântării. Îmi spunea M că, la ei în zonă, cei care se sinucid sunt îngropaţi lângă casă, nu în cimitir, că nu au parte de slujbă în biserică. Nu e deloc simplu, moral, religios.

Poate că Mădălina Manole nu s-a sinucis. Îmi place să cred că nu a făcut-o, că a fost doar o presiune grea în sufletul ei, un moment de derută, de neatenţie, un accident.

De ce se sinucid femeile? E o întrebare cam tâmpită, căci şi bărbaţii se sinucid. Îmi amintesc, de la tv, un băiat care s-a sinucis lăsând un bilet :’’pe mine nimeni nu m-a iubit niciodată’’.

Femeile invocă în general lipsa de afecţiune.  La un moment dat se simt neglijate, abandonate afectiv, resimt golul. Şi atunci se clatină. Se lasă unei suferinţi lente şi stăruitoare. Şi atunci …alunecă.

Deşi înţeleg ce se întâmplă nu-mi place acest fenomen de alunecare. Cred că poţi ieşi din depresie pur şi simplu agăţându-te de cele o mie de lucruri frumoase ale vieţii tale. E imposibil să nu le vezi. E absurd să te prăbuşeşti aşa. Viaţa, atât cât e şi aşa cum e ea, cu bune, cu rele, e o chestie mişto. Să zicem că soţul mă înşeală cu una mai tânără. Ei şi? Oamenii se apropie şi se pot îndepărta, dacă aşa le e dat să se întâmple. Nu e sfârşitul lumii.

Mă rog…

Dumnezeu să o odihnească pe Mădălina Manole.