duhul alchimic al memoriei
18 Comments Alaltăieri seară, în Cora, am văzut o carte despre Cafea şi cafenele, scrisă de un francez, şi am răsfoit-o alene, curios, cumva retras printre rândurile acelea de cărţi felurite, ascultând cu detaşare sunetul paşilor, al rotilelor metalice, vocile, ascultând propriile ritmuri interioare desprinse din marele vuiet al lumii. Citind despre cafea mă gândeam la arome, la toate acele dimineţi în care mă trezeam pentru a fabrica, din mişcări somnambulice, cafeaua, la aromele diferitelor corpuri, încăperi, la coaja lucioasă şi poroasă a anumitor lucruri. Timpul a trecut, îmi spuneam. Şi odată cu el te îngropi mai adânc în propria resemnare, în propria-ţi glorie obosită, în propria-ţi linişte ce poate fi -de ce nu- şi un fel de sophia, de înţelepciune.
M-a amuzat la un moment dat un tip care împingea un cărucior, şi când a dat să intre de pe culoarul central spre cărţi, şi a văzut unde era să se bage, a cârmit-o rapid, ca şi cum îl speriase ceva.
Ca de fiecare dată m-am uitat atent la sortimentele de vin. Unele arătau foarte bine, deşi arătau cam scumpe. Dar pentru un tip care doar gustă seara, la masă, un pahar, nu ar trebui să fie o problemă preţul unei sticle de vin.
Un copil se ruga de maică-sa să-i cumpere lut de modelare. Ea l-a expediat, nervoasă. Săptămâna trecută mi-am cumpărat plastilină incoloră şi două zile am tot modelat, fără talent. Îmi amintesc foarte bine unele imagini de la grădiniţă, cu plastilinele acelea colorate de care eram aşa încântat pe atunci. Îmi amintesc foarte bine lucruri pe care le credeam uitate cu desăvârşire, îngropate adânc în mine, pierdute. Lucruri felurite, din ere personale diferite. Memoria nu e un depozit. E mai degrabă un sistem de recipienţi, de tubulaturi, eprubete, întinse, ramificate, în care pluteşte un duh alchimic.
