Sinceritatea faţă de tine însuţi e la fel de incomodă ca şi cea faţă de ceilalţi. Poate chiar mai incomodă, mai dificil de asumat. Preferi totdeauna să eviţi anumite lucruri, să le rosteşti pe jumătate sau chiar deloc. Să îţi spui propriile adevăruri cu jumătate de glas.

Îmi beau cafeaua cu geamul deschis. Aerul rece, proaspăt, acoperişurile albe şi copacii cu braţele lor negre, desenate în fugă pe cerul alb-cenuşiu.

Priveam aseară filmul acesta din 2005, Broken flowers. Nu ştiam de el. L-am găsit întâmplător, prezentat pe cinemagia. Bill Murray e foarte bun în acest rol de Don Juan ieşit din rol, părăsit de o iubită care nu-l mai înţelege, şi poate e normal să nu-l mai înţeleagă. În general femeile vor stabilitate, familie, linişte. E natura lor organică, maternă ce le cheamă spre această formulă de viaţă. Lumea e întemeiată pe această natură a lor, fascinantă şi caldă. Umanitatea e o consecinţă, o lege feminină. Lumea nu e scrisă-n termenii masculini decât la suprafaţa ei, în ceea ce înseamnă conflict, posesie, progres, forţă, glorie, putere, voinţă. În profunzimea sa însă lumea are imaginea acelei femei din film, soţia prietenului şi vecinului lui, Winston, negresă, mamă a cinci copii adorabili, surâzătoare. El chiar îi spune la un moment dat că este cea mai frumoasă femeie din lume, sau aşa ceva. Şi chiar spunea un adevăr. Mă rog…

Ideea e că el  primeşte o scrisoare, anonimă şi roz, din care află că are un fiu. Aşa că îşi revede fostele iubite din urmă cu 20 de ani pentru a afla care dintre ele este mama fiului său, şi dacă totul e real sau e doar o farsă. E foarte interesantă această revedere, personajele, tăcerile lor, ceea ce-şi spun şi ceea ce nu-şi spun. Cum este interesantă, pentru mine, atitudinea lui de burlac liniştit, uşor apatic, onest faţă de el dar poate cinic faţă de prietena lui care aştepta, desigur, să întemeieze şi ei o familie, ca Winston, să intre în modelul general, ordonat, raţional, frumos, comod.

Inevitabil mă gândeam la mine, la cum va arăta viaţa mea peste ani, la cum arată acum. Mă surprind şi eu, ca şi eroul din film, contemplând îndelung un tablou, o imaginea interioară, mă surprind adeseori static, imobil, prins în spaţiul liniştit şi liniştitor dar imobil al propriei singurătăţi, înconjurat de vechile ştiutele mele gesturi de burlac, de tipicurile mele de bărbat, de micile mele spaime legate de timp, de vârstă, de ceilalţi, obişnuit cu sine, uşor apatic uneori, şi incapabil să cred până la capăt în lumea relaţiilor obişnuite, în cutume, căsnicii, familie…