Cărţile pe care le-am citit în ultima vreme nu m-au atins aproape deloc: Nesuferitele zile de luni, de Arnon Grunberg. Sau Toţi oamenii sunt muritori de Simone de Beauvoir. Nici Lucruri transparente de Vladimir Nabokov. Puştiul lui Grunberg nu mi s-a părut deloc convingător. Ca şi cum se chinuia mereu să fie Holden. Nici nemuritorul iubitei lui J.P. Sartre. M-am plictisit îngrozitor pe la jumătatea romanului, în epoca lui Carol.  Iar din acest Nabokov nu am înţeles nimic. Am încercat să mă remontez cumva recitind din jurnalul lui Anais Nin.  Degeaba. O găseam obositoare. Am o groază de cărţi în biblioteca aceasta, şi jumătate din ele nu-mi mai spun nimic. Le-am adunat dintr-un soi de avânt amoros, dar aş putea să mă descurc şi fără ele. Sunt doar nişte iluzii.

Aseară am citit un capitol întreg, despre păcat, din Vârstele vieţii spirituale a lui Paul Evdokimov. Am adormit gândindu-mă la problema aceasta a inocenţei, a purităţii iniţiale din care cazi. La această lume bolborositoare a Căderii în care trăim cu toţii şi aşteptăm şi căutăm o mie de lucruri: glorie, fericire, împlinire, dragoste, bani, succes, admiraţie, mângâiere, forţă, recunoaştere, confort, linişte, mântuire. O lume în care gonim neîncetat crezând că există un sens mai adânc al goanei sau pur şi simplu gonind, fără să ne punem întrebări, fără să căutăm răspunsuri, absorbiţi de ritmul alert.

Inocenţa – cât de reală, cât de palpabilă, parfumată şi trandafirie  e  în privirile, gesturile şi cuvintele copiilor, în jocurile lor, în felul în care te îmbrăţişează sau dorm ei. Şi ce suspin îndepărtat e în vieţile noastre de adulţi, pierduţi în lumea noastră de iluzii şi violenţă, impură şi nesigură.

Copiii sunt pe măsura îngerilor. Dar lumea noastră le acoperă jocul cu mantia ei de cretă. Dacă aş avea un copil chiar nu aş şti ce cale să-i arăt din căile posibile. Să fie un om puternic, să ridice cetăţi ? Sau să fie un om care să vadă mai departe decât jocul întunecat al lumii? Să zidească sau să scrie poeme ? Vânător sau pescar ?

Mă gândesc că tocmai de asta are un asemenea succes un film atât de clişeistic precum Avatar, căci el vorbeşte despre inocenţă, inocenţa agresată, inocenţa unei lumi care stă să piară şi fiecare vibrează la aşa ceva, fiecare, atunci, ţine cu cei buni, cu cei puri, împotriva celor impuri, a celor mecanizaţi, împotriva orcilor. Oamenii vor, în inima lor, chiar dacă nu recunosc asta niciodată, vor să zboare pe păsări dragon.

Am visat o casă albă, uşor dărăpănată, la ţară. În vis era casa mea şi eu eram un peisan liniştit, bătând un cui în gardul de lemn, hrănind vitele. Seara aş intra pe mess, puţin. Aş bea o cană mare de lapte şi aş schimba impresii cu p sau g din mediul urban.

Acum că am predat cartea (Noaptea pisicilor lungi) la editură, nu fac decât să aştept verdictul lor. Poate vor zice da merge o publicăm. Poate vor zice nu nu merge nu ţi-o publicăm. Şi într-o variantă şi alta eu am terminat-o cu cartea asta. Scrisul e obositor şi uneori mi se pare o chestie îndoielnică. Atâtea ore, zile, luni să stai retras, să scrii. Scrisul te posedă. Eşti prins acolo, în cleştii lui, în mlaştina lui. Nu eşti tu însuţi, ci un fel de somnambul.

La capătul scrisului nu e liniştea, e un fel de amorţeală. Un fel de ciudă. O uimire de sine. Dacă ar fi să-mi pot reformula viaţa aş alege ceva mult mai glorios.

Am citit Anticanonicele lui Felix Nicolau. Rapid, ca pe un roman. Poeţi, prozatori, dramaturgi – personaje. Cărţile lor, pe unele le ştiam, pe altele nu. Scriitura critică e alertă, inteligentă, rafinat ironică. Cartea a venit abia la două săptămâni după ce am comandat-o. Îmi şi luasem gândul. Mă gândesc cât sunt paralel cu viaţa literară. Până la urmă cred că o să mă şi dea afară din USR pentru că nu mi-am plătit cotizaţia de vreo doi ani.

Ieri am trecut pe la bancă să-mi schimb tipul de cont, în ideea unei dobânzi mai bune. Dobânzi care au scăzut vertiginos, de la 4,5 la 2,75 în doar câteva luni. Şi era plin de oameni aşteptând să le vină rândul în faţa ghişeelor. Am revenit după o oră şi era la fel. Oamenii îşi plătesc ratele. Aşteaptă răbdători şi stingheri, legaţi de obligaţia aceasta, de acest ritm în care au intrat pentru a trăi puţin mai confortabil, mai bine. Au fost ani în care trăiam un entuziasm al îndatorării la bănci. Peste tot erau reclame frumoase cu veniţi la noi, uite ce rate mici avem, uite ce generoşi suntem, uite ce vă puteţi lua. Agentul în fustiţă de zână băga o vrajă din bagheta lui magică şi banii ţuşt, apăreau. Ai mei au trei mici credite de tipul acesta. Întinse pe vreo 4 ani. Cred că le-au plătit de vreo două ori cel puţin. Doar că acum oamenii sunt efectiv speriaţi. De şomaj, de lipsa unei perspective clare. În oraşul acesta suntem pe primul loc la şomaj. Eu nu am responsabilităţi prea mari. A avea grijă doar de tine nu e chiar dificil, la urma urmei. Dar mă gândesc la cei care au copii şi datorii la bănci şi îşi pierd locurile de muncă iar altele …unde? cum? Când am demisionat ştiam că nu-mi va fi uşor, dar nici foarte greu. Dar dacă aş fi avut copii sigur m-aş fi agăţat de slujba aceea, aş fi fost speriat să o pierd.

Trecând spre bancă, în faţa prefecturii, un grup de pensionari înfriguraţi, strânşi pentru un protest. O echipă de televiziune îi filma, lua declaraţii. Zăpezile se topesc încet, foarte încet.

În magazin m-am uitat la o cămaşă Cătălin Botezatu. Figuri. Nu e pe gustul meu. Nu mai dau bani pe haine. E absurd.

Am coborât în port şi mi-am luat de la un duty free un parfum puţin cam dulce, Cartier. Aerul e rece iar zăpada scârţâie.

Sor-mea vorbeşte cu un tip de pe net. Au ajuns la faza: ’’ne sunăm seara şi vorbim mult mult de tot şi ne povestim viaţa, aspiraţiile ’’. Am tras puţin cu urechea: vorbeau despre Avatar. Un film care mi se pare pur comercial, clişeistic la greu. Am vrut să-i spun, dar probabil ştie şi ea, că sunt mulţi golani pe net, destul de cinefili. Dar asta e: oamenii se mai şi cuplează.

G spune că de asta sunt şi blogurile, ca oamenii să se exprime-apropie, chiar cupleze. Am încercat să protestez. Nu ştiu de ce.

Mă uitam ieri la tabelul acela electronic ce arată cursul valutar şi mă gândeam că de fapt nu e bine să te obişnuieşti singur, că te sălbăticeşti puţin câte puţin, devii…astringent.

Când am intrat în biserică preotul îi făcea o slujbă unui tânăr. Mai era o doamnă cu un copil mic. L-a dus pe la icoane. Era cald şi plăcut în biserică. Aşa cum vara e răcoare şi plăcut.

E frumos filmul Avatar. Pentru că alienii sunt frumoşi. De fapt sunt absolut superbi. Atletici, monumentali, albaştrii, desăvârşiţi. Zboară pe păsări dinosaur. Trăiesc într-o junglă în care noaptea unele plante luminează. Au credinţă. Luptă laolaltă cu animalele împotriva oamenilor. Pentru a-şi apăra planeta lor magică, profundă, încântătoare. Oamenii sunt evident urâţi. Oameni invazie. Oameni lăcustă. Cu rare excepţii. Noi ne-am distrus singuri planeta. Cândva era şi ea magică, profundă, încântătoare. Acum e pe măsura noastră.  Zeii ei s-au ascuns, s-au refugiat în adâncuri.