4 februarie
Cărţile pe care le-am citit în ultima vreme nu m-au atins aproape deloc: Nesuferitele zile de luni, de Arnon Grunberg. Sau Toţi oamenii sunt muritori de Simone de Beauvoir. Nici Lucruri transparente de Vladimir Nabokov. Puştiul lui Grunberg nu mi s-a părut deloc convingător. Ca şi cum se chinuia mereu să fie Holden. Nici nemuritorul iubitei lui J.P. Sartre. M-am plictisit îngrozitor pe la jumătatea romanului, în epoca lui Carol. Iar din acest Nabokov nu am înţeles nimic. Am încercat să mă remontez cumva recitind din jurnalul lui Anais Nin. Degeaba. O găseam obositoare. Am o groază de cărţi în biblioteca aceasta, şi jumătate din ele nu-mi mai spun nimic. Le-am adunat dintr-un soi de avânt amoros, dar aş putea să mă descurc şi fără ele. Sunt doar nişte iluzii.
Aseară am citit un capitol întreg, despre păcat, din Vârstele vieţii spirituale a lui Paul Evdokimov. Am adormit gândindu-mă la problema aceasta a inocenţei, a purităţii iniţiale din care cazi. La această lume bolborositoare a Căderii în care trăim cu toţii şi aşteptăm şi căutăm o mie de lucruri: glorie, fericire, împlinire, dragoste, bani, succes, admiraţie, mângâiere, forţă, recunoaştere, confort, linişte, mântuire. O lume în care gonim neîncetat crezând că există un sens mai adânc al goanei sau pur şi simplu gonind, fără să ne punem întrebări, fără să căutăm răspunsuri, absorbiţi de ritmul alert.

Inocenţa – cât de reală, cât de palpabilă, parfumată şi trandafirie e în privirile, gesturile şi cuvintele copiilor, în jocurile lor, în felul în care te îmbrăţişează sau dorm ei. Şi ce suspin îndepărtat e în vieţile noastre de adulţi, pierduţi în lumea noastră de iluzii şi violenţă, impură şi nesigură.
Copiii sunt pe măsura îngerilor. Dar lumea noastră le acoperă jocul cu mantia ei de cretă. Dacă aş avea un copil chiar nu aş şti ce cale să-i arăt din căile posibile. Să fie un om puternic, să ridice cetăţi ? Sau să fie un om care să vadă mai departe decât jocul întunecat al lumii? Să zidească sau să scrie poeme ? Vânător sau pescar ?
Mă gândesc că tocmai de asta are un asemenea succes un film atât de clişeistic precum Avatar, căci el vorbeşte despre inocenţă, inocenţa agresată, inocenţa unei lumi care stă să piară şi fiecare vibrează la aşa ceva, fiecare, atunci, ţine cu cei buni, cu cei puri, împotriva celor impuri, a celor mecanizaţi, împotriva orcilor. Oamenii vor, în inima lor, chiar dacă nu recunosc asta niciodată, vor să zboare pe păsări dragon.
Am visat o casă albă, uşor dărăpănată, la ţară. În vis era casa mea şi eu eram un peisan liniştit, bătând un cui în gardul de lemn, hrănind vitele. Seara aş intra pe mess, puţin. Aş bea o cană mare de lapte şi aş schimba impresii cu p sau g din mediul urban.
Acum că am predat cartea (Noaptea pisicilor lungi) la editură, nu fac decât să aştept verdictul lor. Poate vor zice da merge o publicăm. Poate vor zice nu nu merge nu ţi-o publicăm. Şi într-o variantă şi alta eu am terminat-o cu cartea asta. Scrisul e obositor şi uneori mi se pare o chestie îndoielnică. Atâtea ore, zile, luni să stai retras, să scrii. Scrisul te posedă. Eşti prins acolo, în cleştii lui, în mlaştina lui. Nu eşti tu însuţi, ci un fel de somnambul.
La capătul scrisului nu e liniştea, e un fel de amorţeală. Un fel de ciudă. O uimire de sine. Dacă ar fi să-mi pot reformula viaţa aş alege ceva mult mai glorios.




