jurnal.2 februarie
Am citit Anticanonicele lui Felix Nicolau. Rapid, ca pe un roman. Poeţi, prozatori, dramaturgi – personaje. Cărţile lor, pe unele le ştiam, pe altele nu. Scriitura critică e alertă, inteligentă, rafinat ironică. Cartea a venit abia la două săptămâni după ce am comandat-o. Îmi şi luasem gândul. Mă gândesc cât sunt paralel cu viaţa literară. Până la urmă cred că o să mă şi dea afară din USR pentru că nu mi-am plătit cotizaţia de vreo doi ani.
Ieri am trecut pe la bancă să-mi schimb tipul de cont, în ideea unei dobânzi mai bune. Dobânzi care au scăzut vertiginos, de la 4,5 la 2,75 în doar câteva luni. Şi era plin de oameni aşteptând să le vină rândul în faţa ghişeelor. Am revenit după o oră şi era la fel. Oamenii îşi plătesc ratele. Aşteaptă răbdători şi stingheri, legaţi de obligaţia aceasta, de acest ritm în care au intrat pentru a trăi puţin mai confortabil, mai bine. Au fost ani în care trăiam un entuziasm al îndatorării la bănci. Peste tot erau reclame frumoase cu veniţi la noi, uite ce rate mici avem, uite ce generoşi suntem, uite ce vă puteţi lua. Agentul în fustiţă de zână băga o vrajă din bagheta lui magică şi banii ţuşt, apăreau. Ai mei au trei mici credite de tipul acesta. Întinse pe vreo 4 ani. Cred că le-au plătit de vreo două ori cel puţin. Doar că acum oamenii sunt efectiv speriaţi. De şomaj, de lipsa unei perspective clare. În oraşul acesta suntem pe primul loc la şomaj. Eu nu am responsabilităţi prea mari. A avea grijă doar de tine nu e chiar dificil, la urma urmei. Dar mă gândesc la cei care au copii şi datorii la bănci şi îşi pierd locurile de muncă iar altele …unde? cum? Când am demisionat ştiam că nu-mi va fi uşor, dar nici foarte greu. Dar dacă aş fi avut copii sigur m-aş fi agăţat de slujba aceea, aş fi fost speriat să o pierd.
Trecând spre bancă, în faţa prefecturii, un grup de pensionari înfriguraţi, strânşi pentru un protest. O echipă de televiziune îi filma, lua declaraţii. Zăpezile se topesc încet, foarte încet.
În magazin m-am uitat la o cămaşă Cătălin Botezatu. Figuri. Nu e pe gustul meu. Nu mai dau bani pe haine. E absurd.
Am coborât în port şi mi-am luat de la un duty free un parfum puţin cam dulce, Cartier. Aerul e rece iar zăpada scârţâie.
Sor-mea vorbeşte cu un tip de pe net. Au ajuns la faza: ’’ne sunăm seara şi vorbim mult mult de tot şi ne povestim viaţa, aspiraţiile ’’. Am tras puţin cu urechea: vorbeau despre Avatar. Un film care mi se pare pur comercial, clişeistic la greu. Am vrut să-i spun, dar probabil ştie şi ea, că sunt mulţi golani pe net, destul de cinefili. Dar asta e: oamenii se mai şi cuplează.
G spune că de asta sunt şi blogurile, ca oamenii să se exprime-apropie, chiar cupleze. Am încercat să protestez. Nu ştiu de ce.
Mă uitam ieri la tabelul acela electronic ce arată cursul valutar şi mă gândeam că de fapt nu e bine să te obişnuieşti singur, că te sălbăticeşti puţin câte puţin, devii…astringent.
Când am intrat în biserică preotul îi făcea o slujbă unui tânăr. Mai era o doamnă cu un copil mic. L-a dus pe la icoane. Era cald şi plăcut în biserică. Aşa cum vara e răcoare şi plăcut.





