După ce am închis Rime despre viaţă şi moarte a lui Amos Oz am ştiut că sunt puţin decepţionat. Aşteptam mai mult de la această carte şi până la urmă a fost doar o naraţiune statică,  interesantă ca şi construcţie, desigur, dar foarte departe de virtuţile romanului acela tulburător care e Să cunoşti o femeie.

Aseară am văzut-o pe Meryl Streep într-un film care fără ea ar fi fost insipid: Julia/Julie. Pentru jocul ei actoricesc a meritat să-l urmăresc până la finalul acela siropos şi îngrozitor de previzibil.

M-am pus în pat cu Nesuferitele zile de luni. Cartea aceasta am schimbat-o după două zile la librărie, cu Apă pentru elefanţi, timp în care am încercat totuşi să o citesc şi nu am reuşit.

Am închis cartea după primul capitol. Mă gândeam că de ceva vreme ieşirile mele se reduc la discuţii la cafea cu amicii. La mici cumpărături. La survolat străzile cenuşii din goana taxiului. La plimbat prin magazinele de haine, fără entuziasm. Magazinele sunt goale iar fetele care vând sunt plictisite. Ieri am fost la Altex şi m-am plimbat printre imprimante şi cuptoare cu microunde. Tot ieri am probat un parfum, Cartier. E simpatic. Dar cam dulce pentru gusturile mele. Îmi plimb mâna prin părul crescut şi mă gândesc ce frumoase sunt pietrele de chihlimbar din vitrine. Zilele mele sunt vegetale dar acest lucru nu mă îngrijorează foarte mult. A nu face nimic sau a nu face mare lucru. A hiberna. Voi înflori şi eu la primăvară, odată cu natura. Voi fi chitit în grămăjoare  de un verde întunecat, de urzică, pe mesele de piatră din piaţă, frământat de mâinile acelea aspre ale femeilor de la ţară. Voi fi ieftin şi nepreţuit totodată, cu fibrele mele înţepătoare, cu fluxul fieros, subtil, venind din straturile unui pământ amorţit şi tăcut.

Printre cele mai interesante filme pe care le-am văzut în ultima vreme se numără Barton Fink (1991) şi Talk to her (1992). Ultimul e un Almodovar, cam de nivelul Femeilor în pragul unei crize de nervi, dar sub nivelul Labirintului lui Pan. Filmul mi-a amintit de Spania, de zilele şi nopţile incredibil de frumoase de la începutul verii trecute. Mai ales de momentele în care ne-am postat noi, eu şi DB, la o terasă peste drum de universitatea din Sevilia, şi am admirat peisajul urban absolut remarcabil, în voie. Spania   are o frumuseţe grea, de aur, fascinantă, obsesivă, opulentă şi calmă, conştientă de sine.

Cred că metafora cea mai adecvată pentru Spania aceasta sunt costumele de toreador, elaborate, fastuoase, strânse pe corpul încordat al celui ce înfruntă furia oarbă a taurului.

Ieri am citit în presă că în Spania nivelul şomajului a crescut simţitor. Anul trecut, ne spunea un român care lucra acolo că deja se simt ’’problemele’’, recesiunea. Dar nici în ţară nu era prea dornic să revină, deşi familia sa e aici.

Aici, vorbeam ieri cu un şofer de taxi, se simte din ce în ce mai acut depresia. Oamenii sunt apăsaţi de îngrijorare. Se simte acest lucru la nivelul străzii. Mi s-a părut ciudat să citesc că două-trei cotidiene naţionale au dat faliment, că nu mai apar în print.

Am văzut în librărie un roman al lui Amos Oz, interesant. Dar incredibil de scump. De altfel, majoritatea cărţilor sunt teribil de scumpe. Au devenit cumva inabordabile, ceva luxos.

Ascult un album foarte bun EttaJames, Blues to the bone. Descărcat gratis de pe un blog spaniol, generos.

M-am uitat prin altex la cd-dvd: enorm de scumpe. Mă întreb dacă se vinde ceva.