Deseară merg la Institutul Blecher. Îmi place să ascult, să privesc. Cred şi acum că poezia dezvăluie oamenii şi lumea lor în modul cel mai bun cu putinţă. Citesc rareori poezie. În majoritatea cazurilor apelez la bloguri (din punctul acesta de vedere whitenoise mi-a fost de mare folos, graţie ei am avut acces la ceea ce se scrie azi pe acest palier), uneori mai răsfoiesc o carte în librării, aproape niciodată însă nu cumpăr cărţi de poezie.

Nu am reuşit încă să termin de citit romanul lui Richard Ford. Dar voi reuşi. În fugă, mi-am mai aruncat ochii pe unele romane scoase la Polirom, scrise de ai noştri. Nu au reuşit să mă reţină prea mult. Cred că aştept de la literatură să pună probleme, nu să relateze. Să mă ducă dincolo de suprafeţe, de fapte, de contururi, spre omul interior, spre omul-membrană ce vibrează la atingerea sensibilă a lumii în care se mişcă. Aştept de la literatură, mereu, să joace rolul scorburii prin care aluneci, ca Alice.

Când scriu acum văd la etajul trei al blocului de vizavi un cearşaf scuturat, alb-albastru, ca un steag. Îl văd scuturându-se în aerul dimineţii de aroma corpurilor ce au poposit în moliciunea lui întreaga noapte.

Aseară, la Movieplex, Alice în Ţara Minunilor. Sala pe jumătate goală. E pentru prima dată când văd în 3D şi nu pot spune că m-a impresionat chestia asta. Poate doar la final, zborul fluturelui albastru, superb, magic. O ecranizare impresionantă, totuşi. Rămân la ideea că filmele 2D sunt filme, pânze mari, îndepărtate, pe care rulează poveşti, nu ştiu, orice, Casablanca, Jandarmul şi extratereştii, Rochia albă de dantelă etc iar tu stai adâncit în scaun, în semiobscur, te laşi purtat, chiuleşti de la ore, fugi de acasă, fugi de lume, în general, te refugiezi.

Cinemaurile astea mişto  îmi par însă de ’’figuri’’. Preţul biletelor e exagerat: 29,80 lei de persoană. O biată apă plată e 6 lei. Iar găleţile de floricele pur şi simplu mă enervează. Ori vezi un film, ori bagi în tine sute de floricele crocante.

Spectacolul uman e cât se poate de interesant. Doar acest sentiment insistent de izolare, de atomizare, în ciuda rumorii, în ciuda forfotei, în ciuda expunerii. Sentimentul unei mari singurătăţi colective. Corpuri ce trec unele pe lângă altele şi nu se ating, nu se pot atinge, rulează încolo şi încoace, nu comunică niciodată, doar îşi expun suprafeţele, cochiliile.