În fiecare dimineaţă soarele se înalţă cutezător şi plin de prospeţime, şi acest lucru mă bucură. Iarna aceasta mi s-a părut una dintre cele mai insistente ierni din ultimii ani. Îmi beau cafeaua privind cerul acesta rece şi viu, albastru intens, cu nori răzleţiţi, inconsistenţi, albi, ca urmele unor gheare de pisică. Un cer care asta spune, până la urmă: că viaţa, aşa cum e ea, cu toate clipele ei adânci sau superficiale, amare sau dulci, lente, repezi, neliniştite, ciudate – e un dar şi o bucurie la înălţimea căreia ar trebui să fim, şi ar trebui să fim, şi că în toate straturile ei de experienţe, vârste şi clipe e un înţeles adânc, un nod ce leagă negreşit toate firele în mănunchiul său.

Am stat departe puţin de jurnal, de blog, de arta întunecată a scrisului aşteptând cu o uşoară nerăbdare descinderea primăverii, noile ritmuri. Îmi amintesc de o carte din vechea colecţie Secolul XX, admirabilă, Ritualul primăverii, a unui mare scriitor cubanez, Alejo Carpentier.

Mă gândesc acum la faptul că fiecare anotimp ar trebui întâmpinat, pregătit interior, că prea lesne şi grăbit trecem peste succesiunea zilelor ce înscriu sfârşitul unei lumi, a iernii, primăverii, toamnei sau verii, şi că fiecare din aceste sfârşituri de anotimp au ceva misterios şi adânc, frumos, tânguitor, minunat şi tăcut ce ar trebui celebrat în noi. Aşa cum fiecare început ar putea pretinde mici ritualuri. Fără să ştim aceste ritualuri există poate, în formele lor deposedate în aparenţă de semnificaţii, cum ar fi, deexemplu, primenirea garderobei. Ne căutăm cămăşile, tricourile, flanelele subţiri, pantofii, sacourile, culorile vii, frumoase, noi, lăsând deoparte hainele taciturne, protectoare ale iernii. Tresărim odată cu frumuseţea cea nouă a soarelui şi viaţa curge alert şi entuziast prin noi