în măcănitul puilor de raţă
1 Comment Am urmărit şi eu, ieri, secvenţial, discuţiile, protestele legate de moţiunea de cenzură, manechinele purtate în vârful lăncilor de lemn şi apoi arse, oameni cu coifuri ţuguiate, roşii, chipurile transfigurate de importanţă ale moderatorilor şi felul plictisitor, previzibil, deja clişeistic în care curg criticile, apoi imposibilitatea soluţiilor, vehemenţa mulţimilor adunate în stradă. M-am simţit doar izolat şi străin, închis în cercul lipsei de convingeri, al inapetenţei pentru o lume care se destramă, agonic, cumva trivial, anost.
M-am gândit la ştirea aceea îngrozitoare, un om care a ucis un cal. Probabil riscă doar o amendă sau cel mult închisoare cu suspendare. De ce viaţa unui cal să fie mai prejos decât viaţa unui om? Pe ce criterii?
Nu am mai scris la jurnal de ceva vreme. Ce să tot şi scrii? Notaţii banale. Mă simt prins într-un fel ciudat de neîncredere legată de scris. Ce rezolvă scrisul? Nu rezolvă nimic. E doar una dintre iluzii.
Ieri am fost prin piaţă. Am luat cartofi, roşii, ardei gras, mere şi margarete pentru Ioana. Am pregătit o salată de roşii de care am fost realmente încântat. Soarele dogorea copleşitor încă de la orele 10,00.
M-am gândit, privind oamenii, maşinile şi clădirile din piaţa Chibrit, că vara aş prefera să fiu un învăţător de ţară. Aş ieşi dimineaţa în curte şi aş scoate apă din fântână, în măcănitul puilor de raţă, într-o lume veche, umbroasă şi simplă.
Deseară citesc la Institutul Blecher. Îmi pare rău doar că nu am o voce puternică. Vocea mea e înceată, moale, fără vigoare. Şi uneori am impresia că nu am realmente nimic de spus. Doar uneori sunt traversat de viziune. Doar uneori simt cum miezul lucrurilor se desface, incandescent şi straniu. Sunt raeele momente în care tran-scriu, în care faptul de a scrie se salvează din vanitoasa lui inutilitate.
Actul de a gândi lumea în care te mişti: metafora corpului tare al nucii, a desfacerii dure a miezului (a filosofa cu ciocanul, vorba lui Nietzsche). Şi metafora bulbului de ceapă, a desfacerii lente, foaie cu foaie (H.R.P.).
Am adormit urmărind un nou episod din Tehnici de supravieţuire. De data aceasta e vorba despre cum scapi dintr-o junglă din Costa Rica. Uneori când îl privesc pe tipul acesta care se tot salvează, şi o face foarte bine, mă întreb de ce o face, de ce caută mereu un râu care să-l ducă la…civilizaţie, şi ce e aia civilizaţie? Şi odată ajuns la civilizaţie eşti salvat? Pentru că ai apă curentă, frigider, tv? În locul lui nu ştiu dacă m-aş grăbi.
