Uneori îmi pierd serile privind filme uşoare şi spectaculoase, cu oraşe ale viitorului ridicate în mijlocul unei lumi necunoscute, cu eroi luptând pentru adevăr, pentru dreptate, invincibili, ieşind glorios din orice situaţie critică. Aeon flux. Filmele acestea mă fac să zâmbesc. Filmele sunt poveştile pe care ni le spunem acum, aşa cum în copilărie ni le spuneau mama sau tata, aşteptând răbdători să adormim, să ne prindă în somnul lor imaginile.

În adolescenţă – e atât de mult de atunci încât acel timp îmi pare a nu-mi mai aparţine mie cu adevărat, îmi pare un ev paralel, posibil, ireal – existau în oraşul acesta trei cinematografe. Mergeam la fiecare odată la două sau trei zile. Uneori vedeam acelaşi film de două ori. Îmi plăcea foarte mult să trec pe lângă panourile din oraş, să privesc afişele, chipurile actorilor, orarele cinematografelor Progresul, Flacăra, Porţile de Fier. Urmăream în ziarul local traseul filmelor şi-n cinematografele din celelalte 4 oraşe din judeţ. Filmele se roteau, se plimbau strânse în cutiile lor de tablă de la un cinematograf la altul. În holuri erau fotografiile unor mari actori români. Îmi amintesc şi acum surâsul lui Ion Dichiseanu. Aşa cum îmi amintesc chipul lui Jean Paul Belmondo, al Sophiei Loren, al unei actriţe care mi plăcea pe atunci: Raquel Welsh. Nu colecţionam vederi cu actori, dar aveam câteva. Cel mai mult iubeam afişele. Era destul de greu însă să faci rost de aşa ceva.     Chiuleam, evident. Cinematograful era locul preferat.

Am văzut şi filme cu numărul spectatorilor la minim. Nunta de piatră, de exemplu. Am încercat să revăd filmul în anii din urmă. Nu mi-a mai spus nimic. Aşa cum nu mi-a mai spus Glissando.

Acum doi sau trei ani mă gândeam să scriu un scenariu de film. Mă gândeam că e mai uşor să transmiţi ceva despre tine prin imagini. Un film. Despre viaţa văzută prin fumul ţigării, prin lentilele de coniac. Despre dragoste şi singurătate. Un bărbat care se închide în lumea lui veche, de murmure îndepărtate, de voci care-şi dispută întâietatea. Am purtat cu mine mult timp imaginile alb negru ale acestui film al cărui scenariu rămâne nescris. Mi s-a părut inutil să-l scriu. Filmul nu e o confesiune, nu e un eseu, nu e un act egopat. Filmul trebuie să fie o poveste, o poveste despre noi şi despre lumea noastră şi el trebuie să te prindă, să ne prindă pe toţi în apele lui imaginare.