Nu e deloc plăcut să fii sincer. Să priveşti înapoi, înainte, în jurul tău, tăios şi clar, fără concesii, fără iluzii, fără ezitări. Îţi trebuie o inimă clară. O inimă învelită-n cristal. Ea adoarme lângă tine, lipită. Îi asculţi respiraţia în întuneric şi ritmurile ei se întrepătrund cu sunetele înfundate ale maşinilor ce trec în goană pe bulevard, străpungând oraşul. Ea stă în picioare pe plajă  şi tu o priveşti de jos, întins pe pled, cu căştile în urechi. Asculţi melodii uşurele din anii ’80. Şi trupul ei e lăsat. Umbra frumuseţii ce apune ireversibil şi tăcut. Şi de care ea se agaţă în fiecare dimineaţă, acoperindu-şi trupul, mascându-l în blugi strânşi pe fese, în bluze cu decolteul larg. Billy Idol strâmbă din buza sa ridicată. Soarele patinează pe pielea ei de femeie care mai crede încă în dragoste, în mirajul ei seducător. Are 37 sau 38 de ani. Privirile ei sunt resemnate atunci când privirile tale adulmecă trupurile tinere de pe plajă, de pe stradă, din piaţa de fructe. Probabil că un bărbat se trădează mult mai uşor. Plictisul. Angoasa. Setea aceasta dramatică şi inutilă de forme noi, elastice, tinere. Privirile ard, încordate, patetice. Ea adoarme într-un târziu, acoperită de sunetele maşinilor gonind prin noaptea oraşului. Dimineaţa ne vom bea cafeaua pe jumătate adormiţi şi ea îmi va povesti visul ei, frânturile ce au mai rămas la suprafaţă, aşa cum rămân resturi după ce vasul s-a scufundat în adâncuri, plutind agonic printre loviturile de braţe ale marinarilor. Dancing with myself. Probabil că un bărbat are o altfel de relaţie cu timpul. Vitalitatea lui e ceva de ordin numeric. Numărul de erecţii diurne. Numărul de pase reuşite în meciul cu amicii, la sfârşit de săptămână. Numărul de beri. Numărul femeilor. Cifrele de pe vitezometru. Cifrele din cont. Numărul treptelor spre etajele superioare, spre plafon. De acolo de unde poţi privi lumea de jos, clădirile şi oamenii, şi ai impresia că o poţi strânge în pumnul tău de copil mare şi disperat.Ea stă în picioare şi te cheamă. Nu vii ? Marea foşneşte la doi paşi. Îţi acoperă soarele şi asta te enervează dar nu-i spui asta, îi zâmbeşti, îi spui nu, nu acum, şi îi priveşti în fugă picioarele drepte, încă frumoase, urcând spre abdomen, spre sânii obosiţi, moi, prinşi în cupele costumului de baie, urcând, în vreme ce Billy Idol se prosteşte teatral cu buza lui ridicată. Ceea ce nu ne spunem rămâne. Se aşterne în noi ca un strat de bitum. Ceea ce tăcem. Ceea ce ascundem în noi înşine sub forma cuvintelor moarte.

DD se aşează în faţa mea şi comandă o cola fără zahăr. Ii surprind surâsul.

-         Ţi-a cam crescut părul, zice

-         Da, spun, probabil sunt în faza mea rebel fără cauză şi efect.