Ce vreme de toamnă, spune maică-mea, ieri pe la amiază. Nori pufoşi şi grei, vântul agitând frunzişul, noi în flanele şi cu şosete în picioare. Într-adevăr, o frumoasă vreme cu gust de septembrie, ieri. În vreme ce acum, dimineaţa, vara revine, puţin rece, aşa cum am simţit-o  doar la mare, la Costineşti, acum mulţi ani, când am fost la o şcoală de vară şi m-am plimbat câteva ore singur pe plajă, adunând cochilii şi ascultând valurile, cât mai departe de toţi acei oameni cu care mă întâlneam în sălile de curs, ascultând tot felul de prelegeri despre stat, constituţie, sisteme electorale, cât mai departe de rumoarea meselor de prânz, de grupurile de necunoscuţi veseli, tineri, ce mi se păreau obositori şi superficiali, doar pentru că eram eu obosit. Dimineaţa îmi beam cafeaua la cea mai retrasă masă de pe terasă, una avansată spre mare, amintindu-mi sunetele stranii ce ieşeau noaptea din pieptul lui O, în contrast cu chipul ei liniştit adâncit în somn, amintindu-mi felul în care dormeam noi împreună atunci, ca doi camarazi, fără să fie nimic între noi, poate doar dorinţa de linişte, poate doar oboseala sau însingurarea. Mă aştept şi acum, sub această briză, să văd peste gardul de beton şi tablă al curţii, marea. Deşi, de fapt, Dunărea ce e, dacă nu un fel de braţ lichid şi nerăbdător al mării?

3 iulie

Când eram eu puşti, noaptea, malul sârbesc (yugoslav) era frumos luminat, pe când al nostru era frumos…întunecat. Îmi plăcea să privesc luminile de pe malul celălalt. O lume apropiată şi totuşi de neatins. Pe atunci ştiam destul de bine sârbeşte. Acum am cam uitat. Deşi am, de la V, un superb şi masiv (3 volume) dicţionar ro-sârb,  nu m-am perfecţionat. Sunt prea bătrân pentru perfecţionări, dar se pare că sunt încă suficient de tânăr pentru imperfecţiuni.

Am fost în Serbia, cu Ioana şi Cristi, vărul meu. Cristi are o maşinuţă mov, foarte simpatică. După ce am stat o oră în vamă am ajuns în centrul micului oraş Kladovo, unde am mâncat plăcintă şi mi-am luat eurocrem şi cipiripi. Eram fan Bajaga.

4 iulie

Ce aduce cu sine maturitatea dacă nu, în sfârşit, o anume împăcare cu tine, cu propriile neajunsuri, nereuşite? Am adormit cu fereastra deschisă, acoperit cu un cearşaf răcoros. După ce ecourile meciului de futbol dintre Spania şi Paraguay s-au stins. Mereu ţin cu echipa care pierde: Ghana, Paraguay… Mă rog, Germania va câştiga C.M. Fac pariu.

’’Să nu-şi închipuie cineva că sfârşitul unei căsnicii îţi dă libertatea să te ţii într-o veselie după fuste şi să duci acea existenţă fascinantă de care n-ai avut parte înainte. Nimic mai departe de adevăr. Nimeni n-o poate ţine aşa pentru multă vreme. Clubul Bărbaţilor Divorţaţi de aici din oraş, unde sunt şi eu membru, m-a ajutat să mă conving măcar de asta, dacă nu şi de altceva – nu prea obişnuim să discutăm despre femei când ne întâlnim şi ne simţim uşuraţi pentru simplul fapt că suntem noi între noi, bărbaţii singuri. Ceea ce desfacerea căsătoriei mi-a adus mie –şi celor mai mulţi dintre noi – a fost celibatul, împreună cu mai multă fidelitate decât voi fi avut eu vreodată, fără să existe totuşi persoana potrivită căreia să-i fii credincios sau să-i închini acest celibat. Doar un nesfârşit moment gol. Deşi fiecare om ar trebui să trăiască în singurătate la un moment dat. Nu ca atunci când eşti puştan…Ci la maturitate. Atunci să fii singur. Poate fi foarte bine. Ajungi până la urmă să te concentrezi mai mult asupra ta…’’ (Cronicarul sportiv)

Foarte rar discutam despre femei atunci când ne întâlneam, şi o vreme ne întâlneam destul de des, petreceam ore împreună, vorbind. Şi atunci, dacă femeile deveneau în discuţia noastră un subiect, acesta era mai degrabă învăluit, expediat, expus în fugă, ca şi cum exista în noi o teamă sau o anume delicateţe, un fel de gol pe care preferam să-l mascăm şi evităm. Preferam totdeauna să discutăm despre altceva, despre politică mai ales. Pentru mine, înţeleg abia acum, el, prietenul acesta, a rămas într-un anume fel de puritate,  de cuminţenie. Îl admir pentru că, deşi fragil, mi s-a părut totdeauna frumos ca bărbat, adică demn.

Ideea e că în majoritatea cazurilor bărbaţii singuri vorbesc foarte rar despre femei, despre formele lor, despre ardoare, pasiune, despre trecutul fragmentat, pe jumătate întunecat, vorace, din fiecare. Doar unii bărbaţii însuraţi sau care au o relaţie stabilă dezvoltă acest subiect. Îi poţi observa cum privesc femeile ce trec pe stradă sau se opresc o clipă în faţa vitrinelor, felul acela jilav şi tânguitor de a le privi, felul acela resemnat şi mândru al femeilor de a accepta acest joc, aceste priviri.

Femeile ştiu că sunt privite. Cumva, în ciuda dispreţului lor, vor să fie privite. Privirile noastre le stânjenesc sau irită, dar sunt şi un fel de omagiu adus lor.

A fi singur la maturitate e o experienţă destul de amară, dar poate că tocmai această amărăciune formează. Abia la capătul ei vezi şi înţelegi mai bine valoarea unei relaţii.

În singurătate, ca bărbat, devii tipicar, devii dificil. Eu unul mi-am dat seama de asta abia după o vreme. Trebuie să-ţi armonizezi mişcările cu ale celuilalt, să găseşti un ritm comun, acceptabil. O relaţie e adaptare. Singurătatea e comodă, ca soluţie de viaţă. Te închizi în cercul ei monoton. Abia  relaţia te deschide, abia prin ea ieşi din stagnarea solitudinii. Cu toate astea are şi singurătatea sensurile ei adânci, virtuţile ei. Aşa cum le are, indiscutabil, şi viaţa în doi.

Trebuie să fii destul de puternic în zilele de acum pentru a nu resimţi impactul amărăciunii generale, amorţeala, deruta, nevroza socială. Dar cât de puternic poţi fi? Cât de detaşat? Ce mecanisme de apărare să invoci şi ce ziduri să înalţi între tine şi această lume care se destramă?

Mă uitam ieri la tv, la chipul unui ministru de finanţe. Nu mă interesa ce anume spunea, ştiam deja, dar mă interesa cum spunea, ce transmitea chipul lui obosit, mimica, paloarea, surâsul acela placid, deloc convingător. Ne-ar trebui politicieni pe al căror chip şi în al căror discurs să vedem lumina unei viziuni, o anume fermitate vizionară, şi care să ne solidarizeze şi să trezească în noi încrederea. Căci până la urmă marele obstacol e unul de ordin psihologic: neîncrederea, atomizarea, lipsa de orizont.

O soluţie ar fi să eviţi pentru multă vreme televizorul, buletinele de ştiri şi emisiunile de dezbatere – care nu sunt decât lungi, obositoare lamentări, înşiruiri de acuze, vehemenţe şi neputinţe. Să te fereşti de impactul lor negativ. Dar cât poţi face asta? Cât poţi sta în afara vuietului general?

Telecomanda e un dat democratic.

Mă gândeam că aş putea evita lucrurile dacă m-aş retrage undeva la munte, într-un canton. O mică fermă, o comunitate liniştită. Cât încă mai sunt puternic şi mai pot căra o găleată de apă de la fântână sau tăia lemne. Un fel de falanster. Cam utopic, căci sunt prea leneş, prea legat de comodităţi burgheze. Până la urmă m-ar deprima izolarea de canton. Aş sta pe mes, dacă aş avea semnal, apoi ar trebui să mulg vaca.

Sunt iremediabil urban, deşi purtat uneori de nostalgia unei societăţi arhaice, pure.

Ce vară dubioasă, exclamă şoferul de taxi. Eu surâd pe bancheta din spate privind casele în vreme ce coborâm pe str Cicero, lăsând în urmă, în stânga şi dreapta,  alte stradele, ca vertebrele unui peşte marin, albe, ordonate, lucind în lumina unui soare uşor ezitant. Vorbim apoi despre fabricile care s-au închis, despre teamă şi oamenii în care se așează teama, despre acest oraş, cât de frumos e, cum ar fi putut fi, spune el, un mic Monaco. Mă gândeam că aş fi putut fi cronicar la curtea  prinţului acestui mic regat danubian. Dimineaţa l-aş fi însoţit pe Prinţ prin grădinile de trandafiri, am fi urmărit norii şi am fi discutat despre oameni, despre legile nescrise ce îi aduc laolaltă, despre binele ce poate lumina somnul lor, despre liniştea cu care inima lui învăluie zidurile acestei cetăţi, jocul copiilor, cântul femeilor dincolo de ferestrele deschise, chipurile bărbaţilor ce conduc pe străzile pietruite, ordonate, lucind în lumina acestui soare incert precum vertebrele unui peşte marin. Căci ştim din Citadela că adevărata putere a unui principe nu-s nici zidurile, nici armatele adăpostite sub armurile de oţel sau flamuri, nici numărul vocilor care cheamă zeii războiului, nici înţelepţii aplecaţi asupra hărţilor, nici monezile, ci cu totul altceva, subtil şi inexprimabil desigur – dragostea, dragostea cu care inima lui de Prinţ îmbrățișează neştiut şi neobosit oamenii şi vietăţile, speranţele şi suferinţele lor mărunte, întregul acesta ordonat, adăpostit dincolo de zidurile acestei cetăţi.