În fiecare dimineaţă soarele se înalţă cutezător şi plin de prospeţime, şi acest lucru mă bucură. Iarna aceasta mi s-a părut una dintre cele mai insistente ierni din ultimii ani. Îmi beau cafeaua privind cerul acesta rece şi viu, albastru intens, cu nori răzleţiţi, inconsistenţi, albi, ca urmele unor gheare de pisică. Un cer care asta spune, până la urmă: că viaţa, aşa cum e ea, cu toate clipele ei adânci sau superficiale, amare sau dulci, lente, repezi, neliniştite, ciudate – e un dar şi o bucurie la înălţimea căreia ar trebui să fim, şi ar trebui să fim, şi că în toate straturile ei de experienţe, vârste şi clipe e un înţeles adânc, un nod ce leagă negreşit toate firele în mănunchiul său.

Am stat departe puţin de jurnal, de blog, de arta întunecată a scrisului aşteptând cu o uşoară nerăbdare descinderea primăverii, noile ritmuri. Îmi amintesc de o carte din vechea colecţie Secolul XX, admirabilă, Ritualul primăverii, a unui mare scriitor cubanez, Alejo Carpentier.

Mă gândesc acum la faptul că fiecare anotimp ar trebui întâmpinat, pregătit interior, că prea lesne şi grăbit trecem peste succesiunea zilelor ce înscriu sfârşitul unei lumi, a iernii, primăverii, toamnei sau verii, şi că fiecare din aceste sfârşituri de anotimp au ceva misterios şi adânc, frumos, tânguitor, minunat şi tăcut ce ar trebui celebrat în noi. Aşa cum fiecare început ar putea pretinde mici ritualuri. Fără să ştim aceste ritualuri există poate, în formele lor deposedate în aparenţă de semnificaţii, cum ar fi, deexemplu, primenirea garderobei. Ne căutăm cămăşile, tricourile, flanelele subţiri, pantofii, sacourile, culorile vii, frumoase, noi, lăsând deoparte hainele taciturne, protectoare ale iernii. Tresărim odată cu frumuseţea cea nouă a soarelui şi viaţa curge alert şi entuziast prin noi

Dacă m-a preocupat ceva cu adevărat în toată această perioadă din urmă, şi când spun acest lucru mă gândesc mai cu seamă la ultimele două luni, atunci a fost chiar felul acesta straniu, implacabil şi aproape de neexplicat în care propriul trecut, mai apropiat sau mai îndepărtat, mai intens sau mai puţin intens trăit, resimţit şi asumat, se aşază, se stratifică,  se conturează încet, treptat, ca o structură geologică a cărei suprafaţă seamănă mai degrabă cu o preerie acoperită de ierburile ei dese şi înalte, cu arbori pitici răzleţiţi, peste care privirea se poate pierde până departe. Trecutul e o materie moartă, minerală. Doar undeva,la nivelul ritmului alert al inimii fragmente din el se fluidizează, redevin secvenţial şi iluzoriu lavă, izbucnesc prin textura poroasă a suprafeţei pentru acel avânt efemer şi spectacular. Dar în general nu mai e nimic acolo. Doar fotograme. Imagini sepia, nemişcate, tăcute, frumoase. Sertare de lemn cu încuietori de alamă scoţând sunetul lor de praf şi vechime  atunci când sunt trase. Gramofoane cu acul împietrit deasupra şanţurilor subţiri ale discului. Nu-ţi poţi îmbrăţişa trecutul. Corpul lui e pietrificat, imobil, stagnant, mereu acelaşi cu sine. E doar această iluzie caldă a îmbrăţişării. Doar visul, freamătul oniric.

Mult timp am crezut acest lucru: că omul e un întreg, că poartă cu el, mereu şi mereu, în fluiditatea lui, totul: prezentul, trepidaţia lui, oboseala lui, bogăţia lui; aşa cum poartă promisiunile ce vin, viitorul, deschiderea, curajul, riscul, acest neliniştitor ce va fi; dar poartă şi acest temei, aceste structuri care te-au conturat şi care sunt propriul trecut. Am crezut că e bine şi că poţi avea o relaţie vie cu propriul trecut şi că acest lucru e natural şi posibil. Dar nu e posibil. Omul nu e un întreg. Trecutul nu e o punte pe care poţi face paşi înapoi şi te poţi întoarce dacă aşa vrei la un moment dat. E o punte care s-a prăbuşit mereu sub paşii tăi şi sunetul înfundat  al prăbuşirii te împinge înainte, înainte, fără oprire. Nu te mai poţi răzgândi. Aşa cum viitorul nu e o punte, ci un joc legat la ochi, o infinitate de punţi sub paşii tăi  şi al căror balans nu ştii unde te poartă. Cel puţin aşa cred, acum.

M-am gândit că probabil e unul din acele momente în care trebuie, vorba bunicii mele, să stau locului, efectiv să fac asta. Pentru a putea înţelege ceva din felul în care straturile minerale se aşează, unul peste altul, lent şi implacabil, şi-n aşezarea lor geologică configurează un relief, oricare ar fi acesta. E al tău sau mai bine spus eşti al lui, eşti expresia lui, aici şi acum. Ca să înţelegi trebuie să stai locului. Nu poţi înţelege ceva din fugă, din mers, cum bine zicea C.N. Eu unul nu pot.

Desigur  e vorba şi de felul în care scurgerea timpului te lasă, încet dar sigur, în teamă. Acea teamă fără nume, indeterminată, de care vorbea Heidegger şi pe care a numit-o şi teoretizat-o limpede: Die Angst. Şi pe care nu o poţi evita. O poţi doar amâna, suspenda, pune în paranteze. Dar ea, vorba lui Heidegger, te însoţeşte, că vrei sau că nu vrei. În general nu prea vorbim între noi despre teamă. Vorbim despre lucruri frumoase, optimiste, mişto. Sub masca lor zglobie e mai safe, mai liniştit. Ne re-prezentăm prin suprafeţele noastre sigure pe sine, deştepte, sexy, interesante, artistice. Prin gesticulaţiile şi expresii ce nu lasă prea adesea să se vadă tot ceea ce e în noi nesiguranţă, şovăială, teamă. Ne place să părem, şi ne place să ne ştim la adăpost, în discreţia noastră protectoare.

M-am gândit mult la problema ratării, a dragostei, familiei, copiilor, a opţiunilor de viaţă, la ce e bine să faci şi ce poţi sau trebuie să faci. Am vrut să mă lămuresc cu mine, cumva. Nu spun că am reuşit mare lucru. Temele vin, au ritmul lor. Eşti la discreţia lor. Scrisul m-a ajutat pentru că el, chiar şi-n forma aceasta expusă şi frivolă de jurnal, a pus uneori în ordine aceste teme şi frământări. Am, prin jurnal, tabloul unui câmp de luptă, al spectacolului mărunt al unei subiectivităţi îngrijorate, nesigure pe sine, căutând în propriul freamăt soluţii, ieşiri, răspunsuri. De asta sunt bune jurnalele: ţin loc de confesional.

După mult timp am găsit în mine această dorinţă de a privi atent, la pas, nu de a alerga copleşit de iluzia propriilor capacităţi atletice. Când vorbeam despre evul meu ne-romantic desigur că voiam să par un tip nonşalant, cu simţul autoironiei. Romantismul e frumos şi bun atunci când e timpul său.

Precizări amical-tehnice, în final: la un moment dat editorul de texte  nu a mers şi din greşeală am şters pagina de blogroll. Nu am mai avut răgaz să o refac. Dar am în continuare blogroll în browser. O voi reface, şi din politeţe şi din prietenie faţă de cei pe care îi citesc, zi de zi, atunci când pot.

Desigur că nu mai am deloc iluzia că aş putea să înţeleg până la capăt sau, la rândul meu, să fiu prins cumva în înţelegerea celorlalţi, nici dorinţa aceasta ce ne sună uneori obsesiv, ca şi cum a fi înţeles ar fi în sine o alinare sau chiar o victorie fără nume în aerul rece şi stratificat al vieţii pe care o ducem fiecare  în chipuri felurite şi totuşi apropiate. Nu mai sunt deloc stăpânit de ideea că a înţelege înseamnă, în sine, mai mult, şi că acest lucru e o virtute, o calitate, un pas înainte, un triumf în faţa necunoscutului, a nopţii, a ceea ce nu înţelegem şi ne sperie sau nelinişteşte. Dar înţeleg de ce oamenii fac acest lucru – caută să înţeleagă, să fie înţeleşi- înţeleg prea bine tentaţia aceasta de a domestici, prin raţiune, lumea, lucrurile, ceea ce ne înconjoară ca gesturi, cuvinte, atingeri, fapte. Dorinţa de raţionalizare e o formă de a desfiinţa întunericul, de a-l face să se topească definitiv sub lumina ei vorace şi neobosită. Vrem să înţelegem pentru că doar înţelegerea ne linişteşte, aşa cum a fi înţeleşi ne consolează, ne mângâie, ne face să ne simţim parte a unei respiraţii mai ample, copleşitoare, şi pe care o numim în majestatea clipelor noastre  lirice, umanitate. Suntem făpturi diurne, ne mişcăm în imperiul acestei iluzii neobosite de a face cumva, mereu şi mereu, ca lucrurile să fie, să stea în ordine, în sens, în lumină, în claritate. Dar  dincolo de fascicolul lanternei pe care o mişcăm la suprafaţa lucrurilor străbătându-le relieful, dincolo de acest ochi de lumină, în afara lui, în spatele lui, nu e altceva decât respiraţia acestui necunoscut de care ne temem: magic, straniu, imposibil de atins până în straturile lui cele mai îndepărtate. Adevărul e că nu ştim nimic despre ceilalţi, despre ce gândesc cu adevărat şi ce simt. Ştim suprafeţele, atunci când paloarea lanternei trece peste tegumentul poros, îl survolează atent, apoi el se pierde în clarobscur. Dar nu ştim mai nimic din uriaşa, infinita lume necunoscută şi întunecată a celor în mijlocul cărora  respiram, nimic despre voinţele lor ascunse, despre temerile lor adânci, despre ce simt atunci când aerul rece al serii îi face să-şi închidă ferestrele şi să se adâncească în somnul lor diferit, unic, misterios, ca respiraţia unui mamifer marin la suprafaţa sublunară a oceanului. Aşa cum nu ştim mai nimic despre zei, despre moarte, despre sensul vieţii, despre mecanica rotirii acelor de ceasornic, despre dragoste sau timp.

’’Dar Richard nu spune nimic, ca totdeauna când nu e de acord cu ceva. Nu-i place psihologia. Crede că oamenii nu trebuie explicaţi niciodată, că nu se poate face înconjurul unui om aşa cum se face la un monument, oamenii trebuie lăsaţi în pace, chiar morţi fiind’’ (Stephane Audeguy, Teoria norilor)

Cei 5-6 km pe care i-am făcut ieri nu pot fi numiţi plimbare – fac parte dintr-o specie meditativ-sportivă la care mă dedau la 3-4 zile odată. Cu o încălţăminte uşoară aş putea face lejer 40-50 km pe zi, străbătând astfel distanţe semnificative, cel puţin până s-ar instala febra musculară. Trec pe lângă spălătorii auto, fabrici, blocuri cu faţadele roase de ploi şi nepăsare, printre maşini şi oameni mai mult sau mai puţin grăbiţi. Soarele e copleşitor de frumos, învăluie lumea într-o lumină neaşteptat de puternică, după zile şi săptămâni în care a stat ascuns şi îndepărtat iar norii s-au desfăşurat nestingheriţi şi aproape nemişcaţi, imobili, ca o pânză alb-cenuşie aruncată peste oglinda clară a cerului. Printre blocuri, la câţiva paşi de o piaţă, câţiva puşti băteau o minge de plastic, cu romburile negre aproape şterse de desele contacte cu suprafaţa rigidă a bitumului.  Puştii sunt absorbiţi de ritmul jocului, nu par a se sinchisi nici de maşinile parcate peste tot, nici de căldura razelor, nici de spaţiul acela puţin, meschin.

Am intrat în librărie şi am căutat, ajutat de amabila doamnă librăreasă, Norii lui Petru Creţia, o ediţie Humanitas puţin mai veche. Am căutat răbdători,  traversând cu palmele cărţi felurite, unele noi, a căror fascinaţie plutea ca un nimb, altele ştiute deja, lăsate complice şi cumva tandru în nemişcarea lor lucioasă, ingenuă. Am aşteptat răbdător să sune doamna la depozit. Minutele au trecut pe rând, aşteptând, vreme în care am răsfoit un nou jurnal al lui Livius Ciocârlie şi am sucit atent un stand rotativ, cu titluri şi autori, cu texte fiecare vorbind despre lumile lor, cu imagini felurite de oameni, femei şi bărbaţi care asta fac, asta ştiu cel mai bine probabil: să scrie, aplecaţi asupra textelor lor, asupra poveştilor reale sau imaginare care-i animă, şi-n spatele lor sunt alţi oameni, cei care traduc, cei care transferă din limbi felurite în limba ta, şi aşează corpuri de literă, paragrafele, titlurile, desenele de pe copertă şi aceste constructe, aceste compozituri se rotesc acum în faţa ta, drepte şi frumoase, corpuri, odată parfumul lor inconfundabil de cerneală tipografică şi hârtie. Nici în depozit nu erau Norii lui Petru Creţia. Am luat în schimb un roman nou, Ziua independenţei, de Richard Ford, un scriitor de care am aflat citind zilele trecute într-un număr mai vechi al Observatorului cultural. Ar putea fi unul dintre acei mari scriitori pe care i-am descoperit singur, fără ajutorul prietenilor. Nu m-am putut abţine să nu comentez, interior, că preţurile sunt totuşi mari. Romanul acesta costă mai bine de 10 euro. La fel şi jurnalul lui L.C. Poate pentru unii nu sunt cine ştie ce sume, dar cei cu foarte mulţi bani nu prea se înghesuie în librării. În general vin oameni cu venituri relativ modeste. E uşor să-ţi dai seama de acest lucru: cântăresc de multe ori o carte, două, apoi optează, dacă optează. Îţi dai seama imediat că nu au foarte mulţi bani pentru cărţi, din multe semne ce transpar. I-am mulţumit doamnei pentru concurs, am pus cartea în buzunarul de la paltonul deschis şi am plecat spre un taxi. Am discutat cu şoferul despre vremea aceasta neaşteptat de frumoasă care s-a prăbuşit peste noi, peste hainele noastre de iarnă, peste tăcerile noastre, peste schimbul de pase al copiilor şi maşinile parcate peste tot, aglomerând trotuarele.

Înainte mergeam mai mult de 5-6 km odată la 3-4 zile. Îmi plăcea să traversez străzile liniştite, de case, din cartierele vechi, admiram grădinile discrete, vegetaţia şi arhitectura simplă a clădirilor ce configurau cândva acest oraş. Cartierele de blocuri înconjoară acum acest nucleu vechi, de case, ca o armată asediind monoton şi ireversibil zidurile unei cetăţi. Mergeam la pas sau pedalam, de când mi-am luat bicicletă, pe străzile acestea liniştite ce deschid oraşul spre sud. Ocoleam ruinele cetăţii medievale, parcul, liceul în care am învăţat cândva. Ieri când am trecut pe lângă poarta metalică şi rulantă a unei fabrici am văzut doi căţeluşi frumoşi, m-au privit atent, cu boturile lor mici în vânt.

De obicei nu meditez la nimic pe parcursul celor 5-6 km pe care-i execut odată la 3-4 zile. Doar uneori o fac. E ca o formă de a te însoţi, un prilej de a discuta cu tine, de a încerca să vezi mai bine dincolo de succesiunea zilelor, a propriilor cuvinte sau gesturi. Semnificaţii nu există. Viaţa unui om e în cea mai mare măsură a ei incredibil de banală, iar această banalitate e naturală, e structura ei de rezistenţă, aşa cum casele au o fundaţie de beton şi fascii de fier împletite. Pe fundamentul acestui univers al banalităţii cotidiene, de fapte mărunte, ritualice, anodine, pe temeiul acestor mici gesturi de zi cu zi se clădesc, dacă se clădesc, semnificaţiile, se ridică sau nu pereţii de sticlă, etajele, scările interioare, mansardele şi ovalele lor ferestre de la înălţimea cărora poţi contempla oraşul adâncit în solemnitatea lui taciturnă. Trăim cu toţii în acelaşi ritm simplu şi coerent al banalităţii: mâncăm, ne luăm şosetele, vorbim la telefon, dăm bună ziua-bună seara, răsfoim ziare, iubim pe cineva sau detestăm pe cineva, intrăm în baie, spunem mulţumesc, salut, da, bine, la revedere, răcim, lucrăm, adormim, aşteptăm pe cineva, suntem graşi, slabi, speriaţi, frumoşi, deprimaţi, veseli, bem cafea, vrem mai mult sau vrem mai puţin. De regulă nu meditez la nimic. Îmi place pur şi simplu să privesc, chiar dacă peisajul e aparent acelaşi. Dar nu e decât aparent aşa. Mişcările norilor pe cer sunt mereu altfel. Porţile metalice ale fabricilor sunt uneori închise, alteori deschise pe jumătate. Copiii lovesc mingea şi aceasta descrie traiectorii imprevizibile, ţopăie ca o vietate. Căţeluşii stau unul în altul, cald şi moale, uneori ridicându-şi boturile în vânt, atenţi.

Citesc o carte atât de frumos scrisă încât mi-ar plăcea pur şi simplu  să fiu unul din personajele ei, oricare dintre ele: Teoria norilor, de Stephane Audeguy.