Ieri, în curtea bisericii ’’Hagiu’’, am văzut un fluture coada rândunicii (Iphiclides podalirius). Plana neliniştit şi frumos peste florile arse de soare.

Străzi liniştite, la amiază, dincolo de barajul de blocuri ce încadrează bulevardul zgomotos… Anton Pan, Vulturilor, Parfumului…câini trântiţi pe caldarâm, oameni ieşiţi cu scăunele pe trotuar, vorbind, case vechi, un aer provensal, de duminică…

Am cumpărat un ghid turistic – Grecia. Şi ore în şir am citit despre insulele care mă atrag în mod straniu: Amorgos, Ithaka (Ithakē)… Aşa cum mă atrage Macedonia. Bunicul dinspre mamă s-a născut acolo, într-un sat de munte. A fost păstor. Când a venit în România s-a însurat cu bunica, Roxana, care era văduvă. Au avut 7 copii.

ieri:

Ţin minte că la începutul anilor ’90 era destul de jenant să nu ai serviciu. Oamenii te priveau pe sub sprâncene. A nu avea serviciu era o chestie de neseriozitate, de golăneală. Acum e mult mai uşor din punct de vedere al receptării sociale. Oamenii te privesc cu înţelegere când le spui că nu ai serviciu. Nu mai întreabă nimic în plus. Înţeleg cum stau lucrurile. Nu mai pari golan sau bohem sau leneş. Pur şi simplu te încadrezi în peisaj, în această ”normalitate” cenuşie şi amară din care ne hrănim cu toţii.

”Şi cauţi ceva?” mă întreabă electricianul, cu o anume blândeţe compasivă, solidară. Sigur, spun, fără discuţie, caut, caut ceva.

Am tot încercat,vorba lui Richard Ford., ’’să mă concentrez asupra propriului meu sine’’.

Din bucătărie văd, în fiecare dimineaţă,  curţi interioare, faţadele unor clădiri vechi, ponosite, ascunse după şirul blocurilor de pe bd Unirii colţ cu str Traian. Privesc ferestrele mici, inexpresive, acoperişuri de tablă, antene-satelit, hornuri de cărămidă, şi, în depărtare, blocuri, fâşii de nouri indolenţi, Inter-ul. Apropierea toamnei se simte în chiar răcoarea plăcută a dimineţii şi-n felul mai blând al soarelui poposind pe acoperişuri.

Iubesc ordinea lucrurilor. Haosul nu mă atrage decât secvenţial, rareori. Căci există o anumită ispită a haosului, a precipitării anarhice. Poate că-mi lipseşte curajul sau poate că întreaga mea formaţie mă face mai degrabă prudent, dornic de aşezare, de ordine.

Discutam ieri cu electricianul venit să repare ceva la tabloul electric de pe hol. Eu îi ţineam lanterna în timp ce el meşterea la fire. Ce bine e să ştii o meserie clară, ceva de care oamenii au nevoie şi te caută, te cheamă. Te simţi dintr-odată prins într-unul din sensurile acestei lumi, în mecanismele ei, în ordinea ei. Am discutat mult timp despre lucrurile vieţii noastre şi am sfârşit cumva prieteni, ceea ce mi s-a părut minunat.

Maturitatea are părţile ei bune, tari, aspre, sigure. Claritatea ei. Nu ştiu dacă ar fi tocmai plăcut să rămâi într-un ev perpetuu al copilăriei, într-o nişă temporală, în inocenţă.

Ieri, în timp ce discutam cu electricianul despre amplasamentul potrivit al instalaţiei de aer condiţionat abia sosite (deşi vara îşi stinge ardoarea) mă gândeam că şi verile copilăriei mele erau destul de toride, doar că le suportam lejer, ne ascundeam în camerele răcoroase sau mergeam la Dunăre, ne scăldam. Îmi place să-i privesc pe copiii de azi, la Schela, bronzaţi, desculţi, gălăgioşi ca nişte mânji sălbatici – văd în ei fosta mea sălbăticie, tălpile desculţe, pielea arsă de soare, acea libertate naturală, fără păs, a vacanţei de vară.

Cartea care mi-a influenţat copilăria a fost ’’Doi ani de vacanţă’’ de J.V. Un grup de copii naufragiază pe o insulă pustie. Probabil că orice naufragiu pe o insulă pustie ar fi o regăsire a copilăriei.

Eroul meu de acum e Bear Grylls. Îl privesc cu admiraţie. E un copil mare şi temerar.

Bucureştiul – pe care-l regăsesc frumos, obosit şi apăsător, un mamifer leneş şi plictisit ce-ţi poartă corpul amorţit între pereţii săi de marsupiu.

În dimineaţa aceasta oarecum răcoroasă, la cafea (cafea şi iaurt), iată-mă lucrând la propriul cv, în ideea nesigură că-mi va folosi poate în această eră a braţelor încordate şi nervilor tari. Ce lucru ciudat şi cv acesta. Ce poate închide în el, de fapt? Competenţe, studii, experienţă profesională – câteva cuvinte seci, ani, rubrici, rumoarea timpului trecut odată cu tine, vâltoarea lui, zecile de chipuri, situaţii, vârstele…

Nu am mai notat nimic la jurnal. Zilele s-au scurs, caniculare şi liniştite. Zile în care ne-am ascuns de soarele puternic şi am încercat să-i supravieţuim.

9 august

Ieri şi alaltăieri. Acelaşi sentiment de vară aflată-n amurg, de sunete florale, opulente, de aur moale, putred, opulent. Soarele blând al amiezii, vântul serii, sălbăticit, ţârâitul ameţitor al greierilor. Dimineţile sunt deja mai răcoroase. Îmi beau cafeaua ascultând piuitul unor pui de găină şi vocile îndepărtate ale unor muncitori ce ridică, în vecini, o casă, zidurile de cărămidă roşie. Vacanţa se apropie de sfârşitul ei melancolic.

Mă gândeam ieri că purtăm cu noi şi atâtea voci tainice, ale frustrărilor, ale nemulţumirilor de sine, ale reproşurilor pe care ni le tot facem şi le facem celorlalţi, cel mai adesea în tăcere, din discreţie, din laşitate, din dorinţa de a nu-i răni pe ceilalţi sau de a nu ne arăta prea slabi. Că suntem făuriţi şi din acest aluat negru, şi că e imposibil să scapi curat, pur, neatins, senin, din îmbrăţişarea lumii în care trăim. Că puritatea e o iluzie, în rând cu altele. Iar ceea ce tăcem, acest discurs tăinuit, acest vuiet surd ne însoţeşte discursul vizibil. Totul e să găseşti acel bun echilibru între bucurie şi mâhnire. Totul e să ierţi, să înveţi să ierţi, deşi nu e uşor să ierţi, să mergi mai departe de cercul neiertării.

Odată ce deschizi televizorul îţi e imposibil să crezi cu adevărat în această lume, lume ce pare, vorba lui W.S., ieşită din ţâţâni, o lume ancorată în propria ei lipsă de sens şi lumină, mai degrabă o umbră agonică a unei foste lumi, izbită de pereţii peşterii. Plăcerea perversă a tv de a ilustra şi murseca răul, de a-l expune şi dezbate.

Scrisul nu e esenţial. Esenţială e dragostea, şi mai ales comuniunea.

(dixie, căţelul mamei, pe care Ioana ar vrea să-l furăm la Bucureşti)

Aş putea trăi foarte bine şi dincolo de scris, de litere, cultivându-mi grădina de zarzavat, de exemplu. Sau trăind ca un hipiot, într-o rulotă, într-o plimbare neobosită prin marile oraşe. Bătrân şi pletos, vânzând cărţi şi ilustrate vechi,  sau lucrând cu ziua în marile ferme. Ideea e să ai în tine un bun sentiment al valorii vieţii, al frumuseţii ei. În absenţa acestui sentiment poţi trăi degeaba şi-ntr-o vilă cu piscină. Ideea e să îţi placă viaţa şi bucuriile ei simple îndeajuns de mult încât să treci peste neajunsurile materiale, peste tot ceea ce ţine de acest efemer de zi cu zi. Schimnicii erau mai bogaţi spiritual, şi mai fortificaţi, decât mulţi dintre noi. Nu poţi supravieţui acestei lumi, nu o poţi traversa decât dacă eşti bine ancorat de valorile vieţii tale interioare. Până la urmă salvarea e de ordin interior, şi e strict individuală. Salvările colective nu sunt posibile. Sunt doar iluzii de moment: revoluţiile, de exemplu, cu efervescenţa lor sângeroasă. Duhul colectiv e un drog  al clipei istorice, trece.

Mama, care nu a ţinut un mouse în mână niciodată, spune că internetul nu e grozav, dimpotrivă, a auzit ea la tv. Mai bine citeşti o carte, spune. Adevărul e că uneori internetul îmi pare şi mie o mare singurătate colectivă. O carte nu te lasă niciodată acestui sentiment. Căldura paginilor, intimitatea cu textul, cu vocea autorului, provocările ei. Dar parcă tv nu e şi el un fel de gol vociferant şi alienant ? În afara documentarelor de pe Discovery şi a filmelor de pe Cinestar nu mă atrage deloc.  Deşi şi-n ele observ aceleaşi obsesii ale sfârşitului şi dezintegrării lumii: dezastre naturale, ultimele 24 de ore ale lui Elvis, tsunami, coliziuni cosmice, Război SRL, Împărat şi asasin, Rezident Evil… Imaginea unui Elvis bolnav şi obez, înspăimântat de faptul că îmbătrâneşte, vopsindu-şi părul, cântând aşezat pe scenă, obosit, luând pumni de pastile – asistat de ceilalţi, neputincioşi, prizonieri cu toţii unui mit lumesc, unei imagini colective, banilor, gloriei…te întrebi dacă s-ar fi oprit… imaginea unui cuplu de tineri, dintr-un film, dependenţi de heroină, sevrajul, agonia, frumuseţea lor impură…