Nu m-am gândit niciodată la modul sever la tema avansată de Carmen – principiile de viaţă. Am avut mereu impresia că am nişte principii, fără să mă străduiesc să mi le clarific vreodată. Ce Dumnezeu sunt şi principiile astea, în fond? Nişte chestii eterice, nişte linii directoare invizibile. Un fel de legi interioare. Am avut perioade în care m-am purtat neprincipial.  Mă rog, nu are rost să mă dau în primire acum. Dacă ar fi să-mi trasez propriul decalog aş spune aşa, în fugă:

1. cred în etica hedonista a plăcerilor superioare şi statice a cărei expresie ar putea fi aceasta: fă astfel încât să te îndepărtezi subtil şi inteligent de suferinţă;
2. fii treaz atunci când eşti în mijlocul lumii, şi cât se poate de autoironic şi leneş;
3. să te rogi şi să crezi;
4. să nu (te) minţi niciodată;
5. să iubeşti;
6. viaţa trebuie să fie călătorie, risc, aventură, eşec, cădere, eroare – din suma lor se va naşte o linişte frumoasă, la sfârşit. Să iubeşti neastâmpărul
7. la capătul lucrurilor există un sens mai adânc decât cuprinde mintea ta, Horaţiu
8. libertatea chiar e un atribut divin, nimeni şi nimic nu ne poate cere să fim altceva;
9. lumea, societatea e o iluzie, evident necesară şi bună, dar totuşi doar o iluzie; suntem singuri, doar dragostea si grija celuilalt sunt mai puternice decât adevărul singurătăţii;
10. viaţa e croşeu de dreapta; e ridicol să te prosteşti

Abia acum îmi dau seama cât de interesantă a fost totuşi ziua de 8 martie. A fost pentru prima dată când am observat atent, cu adevărat atent, anumite lucruri, nu-mi explic prea limpede nici neatenţia sau superficialitatea mea de până acum, nici această neaşteptată luminare; pur şi simplu, plimbându-mă prin acel magazin uriaş am simţit  atitudinea schimbată a femeilor, cunoscute sau necunoscute, felul frumos, încântător în care s-au îmbrăcat, paşii lor cutezători printre raioanele magazinelor, eleganţa lor, parfumurile, surâsul, florile pe care le ţineau în mâini, acel flux, toată această cochetărie şi bunădispoziţie izbucnind, neaşteptat, deodată, ca un semn al unei lumi în care femeia, şi numai ea, poate fi muzică. Am privit minute în şir, fumând alene, retras pe hol lângă o fereastră ce dezvăluia, de la etajul 4, oraşul înfrigurat, un lung şir de doamne şi domnişoare urcând sau coborând scările, singure sau însoţite, şi toate, absolut toate erau încântătoare. Nu am simţit nicio diferenţă, doar tonuri distincte, individuale, doar acorduri într-un concert copleşitor.

La multi ani!

Ploaia a revenit. Sub apăsarea ei îmi beau cafeaua. Îmi spun că  frumuseţea de început a primăverii va reveni, negreşit, nu am nicio îndoială. Mă gândesc că oamenii, astăzi, din ceea ce simt eu acum – şi mă refer la cei ce trăiesc împreună, zi de zi, căsătoriţi sau doar iubiţi-  sunt legaţi mai cu seamă de acest sunet monoton şi simplu al ploii, aşa cum sunt legaţi de îngrijorare, mai ales de ea. Îngrijorarea oamenilor care privesc o lume ce se scufundă încet şi ireversibil în propria diluţie, în propria angoasă de zi cu zi. Îngrijorarea pentru ziua de azi şi pentru ziua de mâine, cu tot ceea ce înseamnă acest lucru: slujbe, bani, copii, părinţi, sănătate, costuri, aspiraţii, neajunsuri. Aşa cum îi leagă tandreţea, pasiunea, rutina, grija şi cele o mie de lucruri mărunte de zi cu zi, îi leagă această difuză, insesizabilă îngrijorare. Poate că e chiar factorul coalizant ce ne lipsea, cine ştie. În vremuri mai grele oamenii devin mai buni, se strâng unii în alţii cu mai mută căldură şi atenţie. Cred în acest lucru. Cred că după ce toate vanităţile pier, şi odată cu ele foamea de lucruri, bani, putere, după toate acestea rămâne doar acea umanitate caldă, simplă în alcătuirea ei, şi care ne face incredibil de asemănători şi de lucizi.

În fiecare dimineaţă soarele se înalţă cutezător şi plin de prospeţime, şi acest lucru mă bucură. Iarna aceasta mi s-a părut una dintre cele mai insistente ierni din ultimii ani. Îmi beau cafeaua privind cerul acesta rece şi viu, albastru intens, cu nori răzleţiţi, inconsistenţi, albi, ca urmele unor gheare de pisică. Un cer care asta spune, până la urmă: că viaţa, aşa cum e ea, cu toate clipele ei adânci sau superficiale, amare sau dulci, lente, repezi, neliniştite, ciudate – e un dar şi o bucurie la înălţimea căreia ar trebui să fim, şi ar trebui să fim, şi că în toate straturile ei de experienţe, vârste şi clipe e un înţeles adânc, un nod ce leagă negreşit toate firele în mănunchiul său.

Am stat departe puţin de jurnal, de blog, de arta întunecată a scrisului aşteptând cu o uşoară nerăbdare descinderea primăverii, noile ritmuri. Îmi amintesc de o carte din vechea colecţie Secolul XX, admirabilă, Ritualul primăverii, a unui mare scriitor cubanez, Alejo Carpentier.

Mă gândesc acum la faptul că fiecare anotimp ar trebui întâmpinat, pregătit interior, că prea lesne şi grăbit trecem peste succesiunea zilelor ce înscriu sfârşitul unei lumi, a iernii, primăverii, toamnei sau verii, şi că fiecare din aceste sfârşituri de anotimp au ceva misterios şi adânc, frumos, tânguitor, minunat şi tăcut ce ar trebui celebrat în noi. Aşa cum fiecare început ar putea pretinde mici ritualuri. Fără să ştim aceste ritualuri există poate, în formele lor deposedate în aparenţă de semnificaţii, cum ar fi, deexemplu, primenirea garderobei. Ne căutăm cămăşile, tricourile, flanelele subţiri, pantofii, sacourile, culorile vii, frumoase, noi, lăsând deoparte hainele taciturne, protectoare ale iernii. Tresărim odată cu frumuseţea cea nouă a soarelui şi viaţa curge alert şi entuziast prin noi