de NICOLAE COANDE

Unul dintre cei mai profesionişti prozatori ai momentului este, şi nu doar în Oltenia, Sorin Delaskela. Prozatorul de la Severin este autorul unui excelent metaroman, „Abisex“, publicat în 2007, foarte bine primit de critica literară. Anul acesta, Sorin Delaskela revine cu o culegere de proză, în care păstrează gustul pentru amănunt, de regulă sordid, care domină existenţele mediocre ale unor rataţi sau pur şi simplu disperaţi în faţa vieţii. Tema lui Delaskela este ratarea, în toate nuanţele ei ascunse în pliurile unei existenţe mediocre, prăfuite, surprinse cu un ochi de pictor al deriziunii. Ratarea unei vieţi, ca şi ratarea unei mari iubiri, iată ce-l preocupă pe naratorul din cele 30 de povestiri ale culgerii apărute la „Brumar“. Eul său gidian răzbeşte cu forţă din toate încheieturile textelor din această culegere de proze scurte, după cum altădată mi se păruse că Delaskela (adică Sorin Vidan, pentru cei care îi cunosc activitatea de eseist) este un demn urmaş al lui Anton Holban, deşi putem sesiza influenţe străine, generate de lecturile cărţilor unor Charles Bukovski sau Leo Cohen, autori pe care prozatorul severinean îi preţuieşte în mod deosebit.

„Noaptea pisicilor lungi“ este catalogul de sentimente şi observaţii al unui bărbat care, ca altădată eroul lui Ionel Teodoreanu, a „trecut pe lângă ea cu dragostea de mână“. Ea fiind, în mod evident, Făptura. O femeie dispărută azi, în condiţii misterioase, de care autorul nu pomeneşte prea clar, dar care este prezentă în gândurile sale, ca un observator de taină şi încredere, în toate notaţiile acestui melancolic al cărui lux este să observe cum lumea curge inexorabil către un final aşteptat. Delaskela prinde în insectarul său figuri patibular-hilare, gen Trofin bibliotecarul nebun care sare la gâtul oamenilor când se îmbată, Gore, invalidul care povesteşte cu nesaţ poveşti dintr-un imaginar Stomac al Glasurilor, Olga, Chelu, Morf, Dulceaţa sau şefa bibliotecii, o femeie cumsecade, cu viaţa ei interioară rotindu-se, la etajul opt, în jurul cărţilor pe care le mângâie cu voluptatea însingurării. Deşi aparent vitali, oamenii lui Delaskela sunt ciuruiţi de viaţă, abulici, atinşi de un morb al dezagregării care-i condamnă din start la eşec. Ca şi Adrian Buz, din „Zidul moale“, Delaskela este un cathar milos: ar vrea ca lumea să nu se prezinte aşa cum este, însă doreşte cu putere ca ea să se încheie, tocmai pentru ca răul să nu prolifereze. Cel ce vede decadenţa lumii unde trăieşte este un vicios al observaţiei şi un plictisit de formele unei vitalităţi care maschează golul, decepţionat şi necruţător în acelaşi timp cu cei din jurul său. Tonul său e unul crepuscular (dacă vocea ar avea culoare), ordonându-se în straturi ca într-o mare… clătită, aşa cum sugerează reuşita imagine propusă de personajul său, Gore, o lume a dulcilor poveşti care sunt depozitate pentru a fi gustate de cei cărora lumea li se pare mai bună dacă e povestită. Delaskela este un proustian care nu se ia în serios, pentru că răsuflarea cinicului Gide e mai aproape. Din acest fond al „madlenei“ care ne aduce aminte de femeile care ne-au iubit sau de identitatea noastră răvăşită de boală, reţin „Marleen şi câinele dimineţii“, cu acea întrebare dramatică a femeii, „Ce sunt eu pentru tine, Sorin?“, „Trăind sub pleoape“, un tablou al bolii cât se poate de reale, un implant de ireal produs de conştiinţa excedată de autoscopie, „Noaptea pisicilor lungi“, story-ul care dă titlul cărţii, cu disperata căutare a unui suflet, în timp ce dai peste încă un trup consumabil sau „Viaţa e o chestie mortală“.

Sorin Delaskela este scenaristul propriilor trăiri pe care le pune în pagină într-un acces de repetată demiurgie dezabuzată, autosabotată de o conştiinţă care-i şopteşte neîncetat exact faptul că „viaţa e o chestie mortală, iar scrisul e doar un mic spectacol, un vodevil al subiectivităţii…“.

Noaptea pisicilor lungi
de Sorin Delaskela, Editura Brumar, 2010

Aş putea să mă trezesc oricând dimineaţa. La 3, la 4 sau 5, fără probleme. Bunicii mei erau foarte matinali. Cu ei semăn. Apoi scot ceaşca de cafea pe balcon, să se răcească. Dacă seara după 22,00 abia silabisesc, dimineaţa nu silabisesc mai deloc. Îmi place liniştea dimineţii.

Toamna nu e deloc un anotimp pentru cinici. Toamna te îmblânzeşte, te face moale, meditativ, nostalgic.

Împart cu femeile (şi cu unii dintre bărbaţi) plăcerea şopingului. Mai ales a  pipăirii chestiilor de aranjament interior, casnic. Ieri, printr-un magazin de acest gen, am numărat vreo 5 reprezentante. Le-am privit, discret şi fugar, cum aleg tot felul de chestii, mărunte. Apoi am stat la rând la casă, eu cu nişte chestii, ele cu altele. Produse chinezeşti, colorate, micuţe, aiureli drăguţe. La unele specii de păsări (dacă nu cumva la toate, nu ştiu exact) masculii aranjează cuibul.

Deci a venit toamna. Mda.

Ieri am văzut la TVR o emisiune despre fermieri şi vaci. Frumoase vaci franţuze, cuminţi, degrabă dătătoare de lapte. Şi vaci pentru carne, puternice, masive, aşteptându-şi cu împăcare amurgul de abator.

În timpul acesta – nu-mi explic de ce, cum s-a produs acest declic al memoriei – mă gândeam la profesoara mea de limba rusă din generală. Era o doamnă în vârstă, memoria  o proiectează încă, deşi destul de vag. Am făcut rusa începând din clasa a 2-a. Şi nu am excelat niciodată. Până în ultimul an de liceu. Eram aşezaţi pe grupe, îmi amintesc. Majoritatea optaseră pentru franceză sau engleză. Nu-mi mai amintesc numele ei, doar atmosfera orelor de clasă, sunetul literelor slave pe textura uscată a filei de maculator. Aşa cum îmi amintesc cele două masive volume din ’’Emilian Pugaciov’’, un răzvrătit cazac, din care citeam prin acei ani.

Creşterea vacilor nu-i deloc o treabă uşoară. Charolaise, aşa se numesc bovinele de carne. Citesc pe un forum: ’’ Creşterea vacilor este o ocupaţie pentru văcari…Pentru cei care simt că viaţa lor este făcută să fie trăită cu animalele. Pentru cei care simt că acestea sunt mijloacele lor de a-şi câştiga traiul zilnic, mai chinuit sau mai îmbelşugat, după cum sunt vremurile.’’ Bine zis. Asta îmi aduce aminte de expresia unei conducătoare de sanie, pusă de N.C. ca motto al uneia dintre cărţile sale, cu semnificaţii extinse: ’’Eu am ales să merg cu câinii’’.

Dar şi de K. Venise să-mi aducă un căţel pentru mama, Buk. Apoi am ieşit şi atunci mi-a zis, parcă mai mult pentru sine: ’’aş putea trăi doar într-o lume a animalelor’’. Are grijă de zeci de câini şi de pisici. Zeci.

Dimineaţa aceasta e rece. Oraşul se ridică din somn ca un copil bosumflat. Din balcon văd ferestrele luminate ale spitalului Caritas. Mă gândesc la cei care sunt trădaţi de corpul lor, care se agaţă de structurile lui moi, friabile. La paşii nesiguri spre toaletă. La mica noptieră din dreapta pe care aşteaptă cana de ceai, flacoanele, revista de rebusuri. La clipele de spaimă care se succed ameţitor şi neclar cu clipele de speranţă, de încredere.

Când eram copil şi mergeam la Dunăre pajiştea era plină de vaci, vaci comune, maronii, cu ugere ample, murdare de bălegar. O priveam uneori, seara, pe tanti G -o vecină- cum mulgea vaca, în grajd, aşezată pe un scăunel de lemn sub lumina unui bec destul de anemic. Laptele ţâşnea într-un şuvoi subţire. Uneori îmi dădea să-l beau aşa, nefiert.

În liceu nu mă mai interesa limba rusă, dar profesoara insista. Avea pretenţii de la mine, uneori aveam senzaţia că mă persecută, deşi eram amic cu soţul ei, profesor de literatură universală, mă conversam deseori cu dumnealui, ştia foarte bine că ne înţelegem. Şi cu toate astea nu mă favoriza deloc la note, absolut deloc. Abia treceam. Şi acum când mă întâlnesc cu dumneaei am o uşoară reţinere.

Am urcat la un magazin plin de tot felul de chestii, Bonsai, şi m-am uitat la chestii, mai ales la nişte perdele verzi, frumoase, demne de a fi privite în tihna camerei, asta până a venit I. Oamenii îşi cumpără tot felul de chestii drăguţe, mi-am zis. Casete de lemn, perne, lumânări parfumate, căni, maşinuţe, flori artificiale, statuete, ursuleţi..  Pentru cuiburile lor  ridicate pe stânci, în lumina verde întunecat a oceanului, şi spre care revin agale, la amiază.

şi atunci când m-am întors, cred că erau orele 20,00 şi ceva,  am văzut pentru prima dată în viaţa mea tripleţi. Un cărucior cu trei locuri şi trei pui gemeni, cu păr cârlionţat, ceva incredibil de frumos. Mi-am zis că nu oricine vede aşa ceva.

În timp ce la Radio Romantic FM sunt acorduri calde, dansante. Îmi spun că anii ’70 erau chiar mişto. Cred că ai mei s-au distrat serios pe atunci – ascultau frecvent Joe Dassin, Mireille Mathieu – cu muzicile lor care acum poate că par siropoase, depăşite, dar care au un conţinut cald, o vibraţie umană pe care o regăsesc greu în muzica de acum. Mă prinde un surâs trist când văd o mie de clipuri MTV cu tipe cambrate, semigoale, plictisitor de sexy, smucite, contorsionate din abdomen, cântând despre brekmaihart sau aşa ceva. Păi cine mai urmăreşte versurile în plină revărsare de sexism? Şi cum să nu-i rupi inima, că parcă îţi şi vine.

O cântăreaţă de top, cu picioare uriaşe, masivă. Un  autobuz erotic.

Mă uit prin jurnalul meu de exact acum un an, la sfârşit de august, pe notele sale de evident şi obositor patetism, curios să mă revăd în oglinda lui aburită. Ceea ce constat e faptul că nici măcar în paginile sale, în stricta relaţie cu sine prin intermediul scrisului, nu eram sincer până la capăt, mă feream să spun lucrurilor pe nume. Evaziv, comod, ca şi cum, prin fandare, aş fi rezolvat ceva, măcar iluzia unui confort intim. Eram slăbit, la pământ, îmi spun. De fapt eram laş şi amorţit.

Anul trecut : jumătate bun (Spania, Maroc), jumătate îngrozitor de prost. Ar fi simplu să şterg toate acele pagini de jurnal, dar asta nu ar rezolva nimic, absolut nimic.

]]> http://delaskela.net/2010/08/autobuzul-erotic/feed/ 7 http://delaskela.net/2010/08/str-parfumului/#utm_source=feed&utm_medium=feed&utm_campaign=feed http://delaskela.net/2010/08/str-parfumului/#comments Mon, 23 Aug 2010 04:27:57 +0000 sorin http://delaskela.net/?p=1582 Ieri, în curtea bisericii ’’Hagiu’’, am văzut un fluture coada rândunicii (Iphiclides podalirius). Plana neliniştit şi frumos peste florile arse de soare.

Străzi liniştite, la amiază, dincolo de barajul de blocuri ce încadrează bulevardul zgomotos… Anton Pan, Vulturilor, Parfumului…câini trântiţi pe caldarâm, oameni ieşiţi cu scăunele pe trotuar, vorbind, case vechi, un aer provensal, de duminică…

Am cumpărat un ghid turistic – Grecia. Şi ore în şir am citit despre insulele care mă atrag în mod straniu: Amorgos, Ithaka (Ithakē)… Aşa cum mă atrage Macedonia. Bunicul dinspre mamă s-a născut acolo, într-un sat de munte. A fost păstor. Când a venit în România s-a însurat cu bunica, Roxana, care era văduvă. Au avut 7 copii.

ieri:

Ţin minte că la începutul anilor ’90 era destul de jenant să nu ai serviciu. Oamenii te priveau pe sub sprâncene. A nu avea serviciu era o chestie de neseriozitate, de golăneală. Acum e mult mai uşor din punct de vedere al receptării sociale. Oamenii te privesc cu înţelegere când le spui că nu ai serviciu. Nu mai întreabă nimic în plus. Înţeleg cum stau lucrurile. Nu mai pari golan sau bohem sau leneş. Pur şi simplu te încadrezi în peisaj, în această ”normalitate” cenuşie şi amară din care ne hrănim cu toţii.

”Şi cauţi ceva?” mă întreabă electricianul, cu o anume blândeţe compasivă, solidară. Sigur, spun, fără discuţie, caut, caut ceva.

Am tot încercat,vorba lui Richard Ford., ’’să mă concentrez asupra propriului meu sine’’.

Iubesc ordinea lucrurilor. Haosul nu mă atrage decât secvenţial, rareori. Căci există o anumită ispită a haosului, a precipitării anarhice. Poate că-mi lipseşte curajul sau poate că întreaga mea formaţie mă face mai degrabă prudent, dornic de aşezare, de ordine.

Discutam ieri cu electricianul venit să repare ceva la tabloul electric de pe hol. Eu îi ţineam lanterna în timp ce el meşterea la fire. Ce bine e să ştii o meserie clară, ceva de care oamenii au nevoie şi te caută, te cheamă. Te simţi dintr-odată prins într-unul din sensurile acestei lumi, în mecanismele ei, în ordinea ei. Am discutat mult timp despre lucrurile vieţii noastre şi am sfârşit cumva prieteni, ceea ce mi s-a părut minunat.

Ieri, în timp ce discutam cu electricianul despre amplasamentul potrivit al instalaţiei de aer condiţionat abia sosite (deşi vara îşi stinge ardoarea) mă gândeam că şi verile copilăriei mele erau destul de toride, doar că le suportam lejer, ne ascundeam în camerele răcoroase sau mergeam la Dunăre, ne scăldam. Îmi place să-i privesc pe copiii de azi, la Schela, bronzaţi, desculţi, gălăgioşi ca nişte mânji sălbatici – văd în ei fosta mea sălbăticie, tălpile desculţe, pielea arsă de soare, acea libertate naturală, fără păs, a vacanţei de vară.

Cartea care mi-a influenţat copilăria a fost ’’Doi ani de vacanţă’’ de J.V. Un grup de copii naufragiază pe o insulă pustie. Probabil că orice naufragiu pe o insulă pustie ar fi o regăsire a copilăriei.

Eroul meu de acum e Bear Grylls. Îl privesc cu admiraţie. E un copil mare şi temerar.

În dimineaţa aceasta oarecum răcoroasă, la cafea (cafea şi iaurt), iată-mă lucrând la propriul cv, în ideea nesigură că-mi va folosi poate în această eră a braţelor încordate şi nervilor tari. Ce lucru ciudat şi cv acesta. Ce poate închide în el, de fapt? Competenţe, studii, experienţă profesională – câteva cuvinte seci, ani, rubrici, rumoarea timpului trecut odată cu tine, vâltoarea lui, zecile de chipuri, situaţii, vârstele…

Nu am mai notat nimic la jurnal. Zilele s-au scurs, caniculare şi liniştite. Zile în care ne-am ascuns de soarele puternic şi am încercat să-i supravieţuim.

Ieri şi alaltăieri. Acelaşi sentiment de vară aflată-n amurg, de sunete florale, opulente, de aur moale, putred, opulent. Soarele blând al amiezii, vântul serii, sălbăticit, ţârâitul ameţitor al greierilor. Dimineţile sunt deja mai răcoroase. Îmi beau cafeaua ascultând piuitul unor pui de găină şi vocile îndepărtate ale unor muncitori ce ridică, în vecini, o casă, zidurile de cărămidă roşie. Vacanţa se apropie de sfârşitul ei melancolic.

Mă gândeam ieri că purtăm cu noi şi atâtea voci tainice, ale frustrărilor, ale nemulţumirilor de sine, ale reproşurilor pe care ni le tot facem şi le facem celorlalţi, cel mai adesea în tăcere, din discreţie, din laşitate, din dorinţa de a nu-i răni pe ceilalţi sau de a nu ne arăta prea slabi. Că suntem făuriţi şi din acest aluat negru, şi că e imposibil să scapi curat, pur, neatins, senin, din îmbrăţişarea lumii în care trăim. Că puritatea e o iluzie, în rând cu altele. Iar ceea ce tăcem, acest discurs tăinuit, acest vuiet surd ne însoţeşte discursul vizibil. Totul e să găseşti acel bun echilibru între bucurie şi mâhnire. Totul e să ierţi, să înveţi să ierţi, deşi nu e uşor să ierţi, să mergi mai departe de cercul neiertării.

Odată ce deschizi televizorul îţi e imposibil să crezi cu adevărat în această lume, lume ce pare, vorba lui W.S., ieşită din ţâţâni, o lume ancorată în propria ei lipsă de sens şi lumină, mai degrabă o umbră agonică a unei foste lumi, izbită de pereţii peşterii. Plăcerea perversă a tv de a ilustra şi murseca răul, de a-l expune şi dezbate.

Scrisul nu e esenţial. Esenţială e dragostea, şi mai ales comuniunea.

(dixie, căţelul mamei, pe care Ioana ar vrea să-l furăm la Bucureşti)

Aş putea trăi foarte bine şi dincolo de scris, de litere, cultivându-mi grădina de zarzavat, de exemplu. Sau trăind ca un hipiot, într-o rulotă, într-o plimbare neobosită prin marile oraşe. Bătrân şi pletos, vânzând cărţi şi ilustrate vechi,  sau lucrând cu ziua în marile ferme. Ideea e să ai în tine un bun sentiment al valorii vieţii, al frumuseţii ei. În absenţa acestui sentiment poţi trăi degeaba şi-ntr-o vilă cu piscină. Ideea e să îţi placă viaţa şi bucuriile ei simple îndeajuns de mult încât să treci peste neajunsurile materiale, peste tot ceea ce ţine de acest efemer de zi cu zi. Schimnicii erau mai bogaţi spiritual, şi mai fortificaţi, decât mulţi dintre noi. Nu poţi supravieţui acestei lumi, nu o poţi traversa decât dacă eşti bine ancorat de valorile vieţii tale interioare. Până la urmă salvarea e de ordin interior, şi e strict individuală. Salvările colective nu sunt posibile. Sunt doar iluzii de moment: revoluţiile, de exemplu, cu efervescenţa lor sângeroasă. Duhul colectiv e un drog  al clipei istorice, trece.

Mama, care nu a ţinut un mouse în mână niciodată, spune că internetul nu e grozav, dimpotrivă, a auzit ea la tv. Mai bine citeşti o carte, spune. Adevărul e că uneori internetul îmi pare şi mie o mare singurătate colectivă. O carte nu te lasă niciodată acestui sentiment. Căldura paginilor, intimitatea cu textul, cu vocea autorului, provocările ei. Dar parcă tv nu e şi el un fel de gol vociferant şi alienant ? În afara documentarelor de pe Discovery şi a filmelor de pe Cinestar nu mă atrage deloc.  Deşi şi-n ele observ aceleaşi obsesii ale sfârşitului şi dezintegrării lumii: dezastre naturale, ultimele 24 de ore ale lui Elvis, tsunami, coliziuni cosmice, Război SRL, Împărat şi asasin, Rezident Evil… Imaginea unui Elvis bolnav şi obez, înspăimântat de faptul că îmbătrâneşte, vopsindu-şi părul, cântând aşezat pe scenă, obosit, luând pumni de pastile – asistat de ceilalţi, neputincioşi, prizonieri cu toţii unui mit lumesc, unei imagini colective, banilor, gloriei…te întrebi dacă s-ar fi oprit… imaginea unui cuplu de tineri, dintr-un film, dependenţi de heroină, sevrajul, agonia, frumuseţea lor impură…