Am scris de multe ori despre singurătate. Adeseori m-am descoperit atins de patetism. E dificil să te fereşti de patetism în cercul singurătăţii. Şi nici nu văd de ce ai poza, de ce ai face mereu pe eroul. Uneori poate că măsura noastră o dau tocmai slăbiciunile noastre.

Îmi aminteam aseară de zilele în care eram în spital, în vara trecută. Mă gândeam atunci pe cine mă pot efectiv baza în afară de ai mei, pentru cine sunt important, pentru cine contez. Nu am ajuns la o concluzie prea plăcută. Au fost zile, nenumărate, în care am simţit în jurul meu un fel de gol. Îi priveam pe colegii de salon la care veneau soţiile, copiii. Priveam complicitatea lor tandră, de mamifere legate, solidare. Felul în care erau mângâiaţi astfel. Săptămâni la rând, şi multe, am reţinut ca pe ceva de preţ singurele mângâieri de care am avut parte atunci când aveam un acces de febră, venite din partea unei femei necunoscute, o asistentă ai cărei ochi abia îi puteam vedea. Mi-a mângâiat braţul, pieptul, fruntea, cald, calm, foarte uman, aşa cum numai o femeie ştie să facă asta, liniştindu-mă. Dar au fost singurele. În faţa alor mei simţeam nevoia să par tare, sigur pe sine. În zilele acelea cred că am înţeles mai bine decât oricând cum e singurătatea, deşi nu eram cu totul lipsit de experienţa ei.

Şi acum, seara, înainte de a dormi, am un fel de recul, de anxietate. Simt acel gol din jur. Au fost multe clipe în care i-am înţeles atât de bine pe cei ce cresc pisici sau câini. Pe Z, de exemplu, care-mi spunea cu câtă dragoste o alintă motanul ei. Şi noi suntem nişte animăluţe. Ne creştem unii pe alţii, ne alintăm, ne mângâiem, ne enervăm din nimic, dar căutăm privirea şi atingerile celuilalt, liniştea lor. Adormim cu botul în blana celuilalt.

Sigur, e bună experienţa singurătăţii. Le-aş recomanda-o celor tineri, oricând. Uneori se grăbesc, aşa cum am făcut-o şi eu cândva. Nu sunt pregătiţi pentru viaţa de cuplu şi intră în mecanismele ei prea devreme, nu-i înţeleg virtuţile şi exigenţele şi riscurile. De aceea multe experienţe eşuează. Diferenţa o ştii totdeauna la capătul unor erori, mai târziu, când aproape că nici nu mai crezi în ceva.

E 11 martie şi ninge, leneş. M-am trezit sub zgomotul zăpezii înlăturate de lopată. Am avut impresia că e o frântură de vis.  Acoperişurile vecinilor sunt albe. Crengile copacilor se profilează scheletice. Cine se aştepta la o iarnă aşa lungă? Ieri şoferul de taxi, discutam noi despre iarnă, a vrut să spună la un moment dat lasă domne că e bună…apoi s-a oprit, voia să se refere la cât de bună e pentru agricultură, probabil şi-a dat seama că e doar un clişeu, că agricultura e de fapt amărâtă, viaţa la sat e grea, sigur mai grea decât la oraş…s-a gândit şi la costurile legate de încălzire, mai ales dacă stai la casă…deşi nici la bloc nu sunt ieftine…ai mei au dat sume impresionante de bani pe lemne iarna aceasta, desigur că merită, e cald, chiar foarte cald, caloriferele ard şi deseori sunt nevoit să deschid fereastra, stau în boxeri şi halat privind pe fereastră iarnaprimăvara aceasta neaşteptată. Acum un an…fix acum un an priveam diferit lucrurile…doream să ies, să plec, să mă pierd în îmbrăţişarea lumilor necunoscute. Azi sunt mai împăcat, mai diminuat poate, oricum mai prudent …trupul îşi arată uneori limitele, îţi spune până aici poţi, până aici e bine să-ţi încordezi braţele doar mintea e cutezătoare, împinge lucrurile cât mai departe, dar vocea ei nu e singura. Fac mişcări de tai chi şi ascult cc catch. Miros a Favorit, un spray care-mi aduce foarte bine aminte de anii de liceu, când era în mare vogă.

Şi ce spuneţi despre oraş ? m-a întrebat alt şofer de taxi. Am tresărit, surprins de francheţea întrebării. Am tăcut câteva clipe, m-am adunat căutând un răspuns care să sune la fel de natural ca întrebarea. Oraşul e ca oricare oraş, un oraş, un loc sau altul, străzi, chipuri, apăsarea lor, taciturn, vesel uneori, tineri, femei frumoase cum sunt peste tot, bătrâni, copii, maşini, magazine, ziare, cafenele, biserici, apatie, afişe, blocuri de 10 sau 4 etaje, maşina poliţiei care străbate noaptea, bulevarde cu borduri înalte, ridicole, cofetării, parcuri…un loc ca oricare altul, în care te naşti şi mori, şi între aceste două limite e viaţa ta pulsând ca o inimă sângele subţire şi cald al timpului.

Cred că sunt incapabil de revoltă. Mă privesc cu detaşare şi simpatie. Mă simt un profesionist al lentorii.

eu votez cu Evergreen la roblogfest

Îmi dau seama uneori că trecutul e adeseori mai frumos decât orice. Îmi place să-l privesc. Ireal, impalpabil, dulce-amar. În ordinea memoriei nimic nu se pierde cu adevărat. Totul e prezent, oricând, mereu şi mereu, până la capăt.

]]> http://delaskela.net/2010/03/jurnal-10-11-martie/feed/ 6 http://delaskela.net/2010/03/despre-principii/#utm_source=feed&utm_medium=feed&utm_campaign=feed http://delaskela.net/2010/03/despre-principii/#comments Wed, 10 Mar 2010 09:03:27 +0000 sorin http://delaskela.net/?p=1048 Nu m-am gândit niciodată la modul sever la tema avansată de Carmen – principiile de viaţă. Am avut mereu impresia că am nişte principii, fără să mă străduiesc să mi le clarific vreodată. Ce Dumnezeu sunt şi principiile astea, în fond? Nişte chestii eterice, nişte linii directoare invizibile. Un fel de legi interioare. Am avut perioade în care m-am purtat neprincipial.  Mă rog, nu are rost să mă dau în primire acum. Dacă ar fi să-mi trasez propriul decalog aş spune aşa, în fugă:

1. cred în etica hedonista a plăcerilor superioare şi statice a cărei expresie ar putea fi aceasta: fă astfel încât să te îndepărtezi subtil şi inteligent de suferinţă;
2. fii treaz atunci când eşti în mijlocul lumii, şi cât se poate de autoironic şi leneş;
3. să te rogi şi să crezi;
4. să nu (te) minţi niciodată;
5. să iubeşti;
6. viaţa trebuie să fie călătorie, risc, aventură, eşec, cădere, eroare – din suma lor se va naşte o linişte frumoasă, la sfârşit. Să iubeşti neastâmpărul
7. la capătul lucrurilor există un sens mai adânc decât cuprinde mintea ta, Horaţiu
8. libertatea chiar e un atribut divin, nimeni şi nimic nu ne poate cere să fim altceva;
9. lumea, societatea e o iluzie, evident necesară şi bună, dar totuşi doar o iluzie; suntem singuri, doar dragostea si grija celuilalt sunt mai puternice decât adevărul singurătăţii;
10. viaţa e croşeu de dreapta; e ridicol să te prosteşti

]]> http://delaskela.net/2010/03/despre-principii/feed/ 8 http://delaskela.net/2010/03/acel-flux/#utm_source=feed&utm_medium=feed&utm_campaign=feed http://delaskela.net/2010/03/acel-flux/#comments Tue, 09 Mar 2010 10:02:53 +0000 sorin http://delaskela.net/?p=1044 Abia acum îmi dau seama cât de interesantă a fost totuşi ziua de 8 martie. A fost pentru prima dată când am observat atent, cu adevărat atent, anumite lucruri, nu-mi explic prea limpede nici neatenţia sau superficialitatea mea de până acum, nici această neaşteptată luminare; pur şi simplu, plimbându-mă prin acel magazin uriaş am simţit  atitudinea schimbată a femeilor, cunoscute sau necunoscute, felul frumos, încântător în care s-au îmbrăcat, paşii lor cutezători printre raioanele magazinelor, eleganţa lor, parfumurile, surâsul, florile pe care le ţineau în mâini, acel flux, toată această cochetărie şi bunădispoziţie izbucnind, neaşteptat, deodată, ca un semn al unei lumi în care femeia, şi numai ea, poate fi muzică. Am privit minute în şir, fumând alene, retras pe hol lângă o fereastră ce dezvăluia, de la etajul 4, oraşul înfrigurat, un lung şir de doamne şi domnişoare urcând sau coborând scările, singure sau însoţite, şi toate, absolut toate erau încântătoare. Nu am simţit nicio diferenţă, doar tonuri distincte, individuale, doar acorduri într-un concert copleşitor.

La multi ani!

Am stat departe puţin de jurnal, de blog, de arta întunecată a scrisului aşteptând cu o uşoară nerăbdare descinderea primăverii, noile ritmuri. Îmi amintesc de o carte din vechea colecţie Secolul XX, admirabilă, Ritualul primăverii, a unui mare scriitor cubanez, Alejo Carpentier.

Mă gândesc acum la faptul că fiecare anotimp ar trebui întâmpinat, pregătit interior, că prea lesne şi grăbit trecem peste succesiunea zilelor ce înscriu sfârşitul unei lumi, a iernii, primăverii, toamnei sau verii, şi că fiecare din aceste sfârşituri de anotimp au ceva misterios şi adânc, frumos, tânguitor, minunat şi tăcut ce ar trebui celebrat în noi. Aşa cum fiecare început ar putea pretinde mici ritualuri. Fără să ştim aceste ritualuri există poate, în formele lor deposedate în aparenţă de semnificaţii, cum ar fi, deexemplu, primenirea garderobei. Ne căutăm cămăşile, tricourile, flanelele subţiri, pantofii, sacourile, culorile vii, frumoase, noi, lăsând deoparte hainele taciturne, protectoare ale iernii. Tresărim odată cu frumuseţea cea nouă a soarelui şi viaţa curge alert şi entuziast prin noi

Mult timp am crezut acest lucru: că omul e un întreg, că poartă cu el, mereu şi mereu, în fluiditatea lui, totul: prezentul, trepidaţia lui, oboseala lui, bogăţia lui; aşa cum poartă promisiunile ce vin, viitorul, deschiderea, curajul, riscul, acest neliniştitor ce va fi; dar poartă şi acest temei, aceste structuri care te-au conturat şi care sunt propriul trecut. Am crezut că e bine şi că poţi avea o relaţie vie cu propriul trecut şi că acest lucru e natural şi posibil. Dar nu e posibil. Omul nu e un întreg. Trecutul nu e o punte pe care poţi face paşi înapoi şi te poţi întoarce dacă aşa vrei la un moment dat. E o punte care s-a prăbuşit mereu sub paşii tăi şi sunetul înfundat  al prăbuşirii te împinge înainte, înainte, fără oprire. Nu te mai poţi răzgândi. Aşa cum viitorul nu e o punte, ci un joc legat la ochi, o infinitate de punţi sub paşii tăi  şi al căror balans nu ştii unde te poartă. Cel puţin aşa cred, acum.

M-am gândit că probabil e unul din acele momente în care trebuie, vorba bunicii mele, să stau locului, efectiv să fac asta. Pentru a putea înţelege ceva din felul în care straturile minerale se aşează, unul peste altul, lent şi implacabil, şi-n aşezarea lor geologică configurează un relief, oricare ar fi acesta. E al tău sau mai bine spus eşti al lui, eşti expresia lui, aici şi acum. Ca să înţelegi trebuie să stai locului. Nu poţi înţelege ceva din fugă, din mers, cum bine zicea C.N. Eu unul nu pot.

Desigur  e vorba şi de felul în care scurgerea timpului te lasă, încet dar sigur, în teamă. Acea teamă fără nume, indeterminată, de care vorbea Heidegger şi pe care a numit-o şi teoretizat-o limpede: Die Angst. Şi pe care nu o poţi evita. O poţi doar amâna, suspenda, pune în paranteze. Dar ea, vorba lui Heidegger, te însoţeşte, că vrei sau că nu vrei. În general nu prea vorbim între noi despre teamă. Vorbim despre lucruri frumoase, optimiste, mişto. Sub masca lor zglobie e mai safe, mai liniştit. Ne re-prezentăm prin suprafeţele noastre sigure pe sine, deştepte, sexy, interesante, artistice. Prin gesticulaţiile şi expresii ce nu lasă prea adesea să se vadă tot ceea ce e în noi nesiguranţă, şovăială, teamă. Ne place să părem, şi ne place să ne ştim la adăpost, în discreţia noastră protectoare.

M-am gândit mult la problema ratării, a dragostei, familiei, copiilor, a opţiunilor de viaţă, la ce e bine să faci şi ce poţi sau trebuie să faci. Am vrut să mă lămuresc cu mine, cumva. Nu spun că am reuşit mare lucru. Temele vin, au ritmul lor. Eşti la discreţia lor. Scrisul m-a ajutat pentru că el, chiar şi-n forma aceasta expusă şi frivolă de jurnal, a pus uneori în ordine aceste teme şi frământări. Am, prin jurnal, tabloul unui câmp de luptă, al spectacolului mărunt al unei subiectivităţi îngrijorate, nesigure pe sine, căutând în propriul freamăt soluţii, ieşiri, răspunsuri. De asta sunt bune jurnalele: ţin loc de confesional.

După mult timp am găsit în mine această dorinţă de a privi atent, la pas, nu de a alerga copleşit de iluzia propriilor capacităţi atletice. Când vorbeam despre evul meu ne-romantic desigur că voiam să par un tip nonşalant, cu simţul autoironiei. Romantismul e frumos şi bun atunci când e timpul său.

Precizări amical-tehnice, în final: la un moment dat editorul de texte  nu a mers şi din greşeală am şters pagina de blogroll. Nu am mai avut răgaz să o refac. Dar am în continuare blogroll în browser. O voi reface, şi din politeţe şi din prietenie faţă de cei pe care îi citesc, zi de zi, atunci când pot.

’’Dar Richard nu spune nimic, ca totdeauna când nu e de acord cu ceva. Nu-i place psihologia. Crede că oamenii nu trebuie explicaţi niciodată, că nu se poate face înconjurul unui om aşa cum se face la un monument, oamenii trebuie lăsaţi în pace, chiar morţi fiind’’ (Stephane Audeguy, Teoria norilor)

Am intrat în librărie şi am căutat, ajutat de amabila doamnă librăreasă, Norii lui Petru Creţia, o ediţie Humanitas puţin mai veche. Am căutat răbdători,  traversând cu palmele cărţi felurite, unele noi, a căror fascinaţie plutea ca un nimb, altele ştiute deja, lăsate complice şi cumva tandru în nemişcarea lor lucioasă, ingenuă. Am aşteptat răbdător să sune doamna la depozit. Minutele au trecut pe rând, aşteptând, vreme în care am răsfoit un nou jurnal al lui Livius Ciocârlie şi am sucit atent un stand rotativ, cu titluri şi autori, cu texte fiecare vorbind despre lumile lor, cu imagini felurite de oameni, femei şi bărbaţi care asta fac, asta ştiu cel mai bine probabil: să scrie, aplecaţi asupra textelor lor, asupra poveştilor reale sau imaginare care-i animă, şi-n spatele lor sunt alţi oameni, cei care traduc, cei care transferă din limbi felurite în limba ta, şi aşează corpuri de literă, paragrafele, titlurile, desenele de pe copertă şi aceste constructe, aceste compozituri se rotesc acum în faţa ta, drepte şi frumoase, corpuri, odată parfumul lor inconfundabil de cerneală tipografică şi hârtie. Nici în depozit nu erau Norii lui Petru Creţia. Am luat în schimb un roman nou, Ziua independenţei, de Richard Ford, un scriitor de care am aflat citind zilele trecute într-un număr mai vechi al Observatorului cultural. Ar putea fi unul dintre acei mari scriitori pe care i-am descoperit singur, fără ajutorul prietenilor. Nu m-am putut abţine să nu comentez, interior, că preţurile sunt totuşi mari. Romanul acesta costă mai bine de 10 euro. La fel şi jurnalul lui L.C. Poate pentru unii nu sunt cine ştie ce sume, dar cei cu foarte mulţi bani nu prea se înghesuie în librării. În general vin oameni cu venituri relativ modeste. E uşor să-ţi dai seama de acest lucru: cântăresc de multe ori o carte, două, apoi optează, dacă optează. Îţi dai seama imediat că nu au foarte mulţi bani pentru cărţi, din multe semne ce transpar. I-am mulţumit doamnei pentru concurs, am pus cartea în buzunarul de la paltonul deschis şi am plecat spre un taxi. Am discutat cu şoferul despre vremea aceasta neaşteptat de frumoasă care s-a prăbuşit peste noi, peste hainele noastre de iarnă, peste tăcerile noastre, peste schimbul de pase al copiilor şi maşinile parcate peste tot, aglomerând trotuarele.

Înainte mergeam mai mult de 5-6 km odată la 3-4 zile. Îmi plăcea să traversez străzile liniştite, de case, din cartierele vechi, admiram grădinile discrete, vegetaţia şi arhitectura simplă a clădirilor ce configurau cândva acest oraş. Cartierele de blocuri înconjoară acum acest nucleu vechi, de case, ca o armată asediind monoton şi ireversibil zidurile unei cetăţi. Mergeam la pas sau pedalam, de când mi-am luat bicicletă, pe străzile acestea liniştite ce deschid oraşul spre sud. Ocoleam ruinele cetăţii medievale, parcul, liceul în care am învăţat cândva. Ieri când am trecut pe lângă poarta metalică şi rulantă a unei fabrici am văzut doi căţeluşi frumoşi, m-au privit atent, cu boturile lor mici în vânt.

De obicei nu meditez la nimic pe parcursul celor 5-6 km pe care-i execut odată la 3-4 zile. Doar uneori o fac. E ca o formă de a te însoţi, un prilej de a discuta cu tine, de a încerca să vezi mai bine dincolo de succesiunea zilelor, a propriilor cuvinte sau gesturi. Semnificaţii nu există. Viaţa unui om e în cea mai mare măsură a ei incredibil de banală, iar această banalitate e naturală, e structura ei de rezistenţă, aşa cum casele au o fundaţie de beton şi fascii de fier împletite. Pe fundamentul acestui univers al banalităţii cotidiene, de fapte mărunte, ritualice, anodine, pe temeiul acestor mici gesturi de zi cu zi se clădesc, dacă se clădesc, semnificaţiile, se ridică sau nu pereţii de sticlă, etajele, scările interioare, mansardele şi ovalele lor ferestre de la înălţimea cărora poţi contempla oraşul adâncit în solemnitatea lui taciturnă. Trăim cu toţii în acelaşi ritm simplu şi coerent al banalităţii: mâncăm, ne luăm şosetele, vorbim la telefon, dăm bună ziua-bună seara, răsfoim ziare, iubim pe cineva sau detestăm pe cineva, intrăm în baie, spunem mulţumesc, salut, da, bine, la revedere, răcim, lucrăm, adormim, aşteptăm pe cineva, suntem graşi, slabi, speriaţi, frumoşi, deprimaţi, veseli, bem cafea, vrem mai mult sau vrem mai puţin. De regulă nu meditez la nimic. Îmi place pur şi simplu să privesc, chiar dacă peisajul e aparent acelaşi. Dar nu e decât aparent aşa. Mişcările norilor pe cer sunt mereu altfel. Porţile metalice ale fabricilor sunt uneori închise, alteori deschise pe jumătate. Copiii lovesc mingea şi aceasta descrie traiectorii imprevizibile, ţopăie ca o vietate. Căţeluşii stau unul în altul, cald şi moale, uneori ridicându-şi boturile în vânt, atenţi.