De fiecare dată îmi spun că, dincolo de inutilitatea ei aparentă, dincolo de stranietatea ei (din punctul de vedere al majorităţii preocupate de suprafeţe şi de chestiuni concrete, palpabile) literatura e fascinantă ca un concurs de dans, frumoasă şi gravă ca un joc de copii, că merită, mai ales în lumea noastră încordată şi atinsă de absurd.

Mă gândeam în dimineaţa aceasta, privind aburul uşor al cafelei aşezate pe marginea ferestrei deschise, dacă merită scrisul, într-o lume în care s-a spus deja totul iar tu mai ai, poate, doar privilegiul nuanţei. Poate că merită, căci lumea trece totuşi diferit prin fiecare, aşa cum trec razele prin pânzele de suprafaţă ale apei şi luminează coralii, relieful recifului. Şi fiecare exprimă sau poate exprima cu totul altfel lumea, lumea sa şi lumea celorlalţi, în aceste cuvinte comune, învăluiţi în aceiaşi limbă ce nu ne e străină. Fiecare exprimă în felul său un fragment din compoziţia fluidă a lumii, şi atunci scrisul merită, căci el traduce chiar această experienţă intimă a diferenţei, a nuanţei.

Dar poate că nu merită. În fond, marile cărţi sunt deja scrise. Te poţi regăsi, dacă vrei, în rumoarea paginilor lor. Te poţi pierde în pasteluri, în tonuri, în ritmurile de dans deja conturate.

Privind aburul uşor al cafelei, gustându-i aroma fără seamăn, mă gândesc că, până la urmă literatura se hrăneşte din dragoste. Din dragostea care a murit, din cânturile ei joase, îndepărtate, aşa cum se hrăneşte din dragostea care te va purta cândva, într-o zi, în leagănul ei de trestii.

13 martie, seara

unde te duci tu, iepure?

la 13 şi 14

(Nichita Stănescu)

De mult, foarte mult timp nu am mai scris la amiază sau seara, în acest timp al lentorii sau plăcerilor uşoare, preferând mai tot timpul orele crude ale dimineţii, aburul de cafea, răcoarea zorilor şi liniştea aceea fără întrebări şi răspunsuri ce o traversez imediat ce cobor din somn. Dacă scriu acum o fac doar pentru a încerca să descriu cerul şi norii lui cu nuanţe de roşu pal, alunecând spre miazăzi, fără grabă, imperturbabili, maiestuoşi, cu silueta lor suverană şi puţin înfricoşătoare.

Să-ţi petreci zilele în observarea norilor nu pare deloc, şi nici nu e, o activitate bărbătească, dimpotrivă, ea e în mod evident expresia unei atitudini feminine, contemplative. Sunt în joc modelele Martei şi Mariei ce dau, în fond, chiar felurile diferite în care oamenii se împart în două mari triburi. Cei care trebăluiesc, captivi suprafeţelor, nerăbdători, prinşi în utilitarism, în imediat. Şi cei care ascultă. Dar numai unul dintre aceste modele atinge esenţialul, şi acest lucru îl spune, fără echivoc, Iisus.

Nu ştiu dacă în şcoală se predă Radu Petrescu sau Petru Creţia. Probabil că da. Probabil că prea puţin. Copiii învaţă la literatură tot felul de autori insipizi. Pentru note şi medii. Apoi ne mirăm că nu mai deschid niciodată o carte. Am citit în liceu Părul Berenicei şi Ocheanul întors, dar de înţeles l-am înţeles mult mai târziu.

Socrate, acel Socrate ironizat, cu capul în Norii lui Aristofan, numeşte norii mari zeităţi ai celor trândavi.Şi Cioran spune undeva în Caiete, sugestiv: Ce aş fi, ce m-aş face fără nori? Majoritatea timpului mi-o petrec privindu-i cum trec. Să ridici contemplaţia la rangul unei profesii.

Continui lectura la Ziua independenţei a lui Ford. Trei/patru pagini înainte de culcare. În ritmul acesta…mă rog.  Pur şi simplu nu mă grăbesc să termin cartea aceasta. În general de multă vreme nu mă mai grăbesc spre nimic. Nu e vorba de lene. E vorba de un ritm la care am ajuns treptat, ascunzând o uşoară prudenţă faţă de gesturile precipitate, grăbite, faţă de entuziasmele de tot felul.

Lumea e din ce în ce mai speriată de criză. Se simte în aerul vremii un duh al apăsării, al nevrozei, al îngrijorării. Poate ar trebui să ne retragem în mediul rural, în mici aşezări de munte, răcoroase. Să creştem animale şi să scriem romane.

14 martie

Îmi amintesc o expresie dintr-un film vechi, Jurnalul unui baschetbalist. Eroul său, un puști agonic, spune la un moment dat: Nu vreau decât să fiu pur! M-a obsedat mult timp expresia aceasta, şi tema purităţii. A fi pur. Purificat. A te întoarce în patria inocentei. Nu mi se pare deloc imposibil. Cu timpul înțelegi că tot ceea ce este şi a fost cu tine impuritate se așază, se limpezește, că în ordinea interioară a lucrurilor, până la urmă, jocurile nu sunt niciodată făcute.

În mod neaşteptat am visat-o pe x. În vis, normal, ne cam certam. A fost un vis destul de elaborat şi lung, dar din el nu mai reţin decât senzaţia că deşi o iubeam, felul ei de a fi, în vis, mă îndepărta şi enerva. Zadarnic fac acum  eforturi să-mi amintesc detalii din acest vis. Parcă am fost într-un ring toată noaptea, gelos şi absurd. Prefer non-visele. Măcar ele sunt odihnitoare.

’’O metodă consolidată de mine pe la vârsta mijlocie, o etapă pe care o numesc Perioada Existenţei, a fost să ignor mare parte din ce nu-mi place sau din ceea ce pare problematic şi încâlcit, apoi de regulă să mă uit cum dispare’’ (Ziua independenţei) Păi da. Cam aşa e. În faţa a tot ceea ce mi se pare problematic la nivelul relaţiilor simt instinctiv nevoia să evit. Devin, brusc, laş. Retractil. Vorba lui x: defensiv. Mă retrag fără torţe. Nu am chef de confruntări în doi. Bine, micile războaie sunt poate inevitabile, poate chiar necesare căci lămuresc oamenii, dar cu cât mai rare, cu atât mai bine. Ceea ce detest sunt reproşurile post factum. Prefer să mi se spună în timp real: uite, cred că acum, aşa, greşeşti. Poate că aşa şi e şi atunci vreau şansa de a mă explica sau de a-mi cere scuze în timp real. Reproşurile ce se acumulează şi izbucnesc la un moment dat, ca o memorie negativă reprimată, mi se par incorecte.

Citesc pe un site de ştiri:

’’Ramona Carmen Ciciu, tanara de 34 de ani internata de marti la Spitalul Universitar din Capitala in stare grava, direct de la locul de munca, a murit sambata seara, dupa ce s-a aflat mai multe zile in coma.Tanara a fost internata in urma cu cinci zile dupa ce a suferit un stop cardio-respirator la serviciu si a fost operata pe creier din cauza unor complicatii. Familia si colegii au declarat ca tanara lucra foarte multe ore suplimentare, ceea ce a dus la agravarea starii sale medicale.In replica, firma la care era angajata sustine ca femeia lucra doar 8 ore pe zi.’’În replică, firma aia ar trebui să-şi tapeteze toţi pereţii cu fotografia mamei cu gemenii în braţe. E îngrozitor şi absurd. Ce or să înţeleagă aceşti micuţi din viaţa aceasta, din lumea noastră tâmpită ? Ce putem înţelege noi din această lume tâmpită? Cred că e bine uneori să ne oprim din acest iureş nebunesc, cu toate riscurile. Nu se merită, efectiv nu se merită.

Am văzut aseară Crazy heart, un film bun, chiar bun. Muzică, dragoste, slăbiciune, bătrâneţe şi singurătate.

Am scris de multe ori despre singurătate. Adeseori m-am descoperit atins de patetism. E dificil să te fereşti de patetism în cercul singurătăţii. Şi nici nu văd de ce ai poza, de ce ai face mereu pe eroul. Uneori poate că măsura noastră o dau tocmai slăbiciunile noastre.

Îmi aminteam aseară de zilele în care eram în spital, în vara trecută. Mă gândeam atunci pe cine mă pot efectiv baza în afară de ai mei, pentru cine sunt important, pentru cine contez. Nu am ajuns la o concluzie prea plăcută. Au fost zile, nenumărate, în care am simţit în jurul meu un fel de gol. Îi priveam pe colegii de salon la care veneau soţiile, copiii. Priveam complicitatea lor tandră, de mamifere legate, solidare. Felul în care erau mângâiaţi astfel. Săptămâni la rând, şi multe, am reţinut ca pe ceva de preţ singurele mângâieri de care am avut parte atunci când aveam un acces de febră, venite din partea unei femei necunoscute, o asistentă ai cărei ochi abia îi puteam vedea. Mi-a mângâiat braţul, pieptul, fruntea, cald, calm, foarte uman, aşa cum numai o femeie ştie să facă asta, liniştindu-mă. Dar au fost singurele. În faţa alor mei simţeam nevoia să par tare, sigur pe sine. În zilele acelea cred că am înţeles mai bine decât oricând cum e singurătatea, deşi nu eram cu totul lipsit de experienţa ei.

Şi acum, seara, înainte de a dormi, am un fel de recul, de anxietate. Simt acel gol din jur. Au fost multe clipe în care i-am înţeles atât de bine pe cei ce cresc pisici sau câini. Pe Z, de exemplu, care-mi spunea cu câtă dragoste o alintă motanul ei. Şi noi suntem nişte animăluţe. Ne creştem unii pe alţii, ne alintăm, ne mângâiem, ne enervăm din nimic, dar căutăm privirea şi atingerile celuilalt, liniştea lor. Adormim cu botul în blana celuilalt.

Sigur, e bună experienţa singurătăţii. Le-aş recomanda-o celor tineri, oricând. Uneori se grăbesc, aşa cum am făcut-o şi eu cândva. Nu sunt pregătiţi pentru viaţa de cuplu şi intră în mecanismele ei prea devreme, nu-i înţeleg virtuţile şi exigenţele şi riscurile. De aceea multe experienţe eşuează. Diferenţa o ştii totdeauna la capătul unor erori, mai târziu, când aproape că nici nu mai crezi în ceva.

Am avut dintotdeauna sentimentul că un om credincios îmi e superior. Un credincios (şi mă refer strict la cei cuviincioşi, nu la cei în care se afirmă un fel de vanitate spectaculară a credinţei lor, căci sunt şi de acest soi, care degrabă se bat cu pumnul în piept) mi s-a părut posesorul unui adevăr la care eu nu am putut urca…l-am privit dintotdeauna ca fiind situat pe o treaptă mai înaltă decât mă situează pe mine inteligenţa, abilităţile, experienţa de viaţă.

E 11 martie şi ninge, leneş. M-am trezit sub zgomotul zăpezii înlăturate de lopată. Am avut impresia că e o frântură de vis.  Acoperişurile vecinilor sunt albe. Crengile copacilor se profilează scheletice. Cine se aştepta la o iarnă aşa lungă? Ieri şoferul de taxi, discutam noi despre iarnă, a vrut să spună la un moment dat lasă domne că e bună…apoi s-a oprit, voia să se refere la cât de bună e pentru agricultură, probabil şi-a dat seama că e doar un clişeu, că agricultura e de fapt amărâtă, viaţa la sat e grea, sigur mai grea decât la oraş…s-a gândit şi la costurile legate de încălzire, mai ales dacă stai la casă…deşi nici la bloc nu sunt ieftine…ai mei au dat sume impresionante de bani pe lemne iarna aceasta, desigur că merită, e cald, chiar foarte cald, caloriferele ard şi deseori sunt nevoit să deschid fereastra, stau în boxeri şi halat privind pe fereastră iarnaprimăvara aceasta neaşteptată. Acum un an…fix acum un an priveam diferit lucrurile…doream să ies, să plec, să mă pierd în îmbrăţişarea lumilor necunoscute. Azi sunt mai împăcat, mai diminuat poate, oricum mai prudent …trupul îşi arată uneori limitele, îţi spune până aici poţi, până aici e bine să-ţi încordezi braţele doar mintea e cutezătoare, împinge lucrurile cât mai departe, dar vocea ei nu e singura. Fac mişcări de tai chi şi ascult cc catch. Miros a Favorit, un spray care-mi aduce foarte bine aminte de anii de liceu, când era în mare vogă.

Şi ce spuneţi despre oraş ? m-a întrebat alt şofer de taxi. Am tresărit, surprins de francheţea întrebării. Am tăcut câteva clipe, m-am adunat căutând un răspuns care să sune la fel de natural ca întrebarea. Oraşul e ca oricare oraş, un oraş, un loc sau altul, străzi, chipuri, apăsarea lor, taciturn, vesel uneori, tineri, femei frumoase cum sunt peste tot, bătrâni, copii, maşini, magazine, ziare, cafenele, biserici, apatie, afişe, blocuri de 10 sau 4 etaje, maşina poliţiei care străbate noaptea, bulevarde cu borduri înalte, ridicole, cofetării, parcuri…un loc ca oricare altul, în care te naşti şi mori, şi între aceste două limite e viaţa ta pulsând ca o inimă sângele subţire şi cald al timpului.

Cred că sunt incapabil de revoltă. Mă privesc cu detaşare şi simpatie. Mă simt un profesionist al lentorii.

eu votez cu Evergreen la roblogfest

Îmi dau seama uneori că trecutul e adeseori mai frumos decât orice. Îmi place să-l privesc. Ireal, impalpabil, dulce-amar. În ordinea memoriei nimic nu se pierde cu adevărat. Totul e prezent, oricând, mereu şi mereu, până la capăt.

Nu m-am gândit niciodată la modul sever la tema avansată de Carmen – principiile de viaţă. Am avut mereu impresia că am nişte principii, fără să mă străduiesc să mi le clarific vreodată. Ce Dumnezeu sunt şi principiile astea, în fond? Nişte chestii eterice, nişte linii directoare invizibile. Un fel de legi interioare. Am avut perioade în care m-am purtat neprincipial.  Mă rog, nu are rost să mă dau în primire acum. Dacă ar fi să-mi trasez propriul decalog aş spune aşa, în fugă:

1. cred în etica hedonista a plăcerilor superioare şi statice a cărei expresie ar putea fi aceasta: fă astfel încât să te îndepărtezi subtil şi inteligent de suferinţă;
2. fii treaz atunci când eşti în mijlocul lumii, şi cât se poate de autoironic şi leneş;
3. să te rogi şi să crezi;
4. să nu (te) minţi niciodată;
5. să iubeşti;
6. viaţa trebuie să fie călătorie, risc, aventură, eşec, cădere, eroare – din suma lor se va naşte o linişte frumoasă, la sfârşit. Să iubeşti neastâmpărul
7. la capătul lucrurilor există un sens mai adânc decât cuprinde mintea ta, Horaţiu
8. libertatea chiar e un atribut divin, nimeni şi nimic nu ne poate cere să fim altceva;
9. lumea, societatea e o iluzie, evident necesară şi bună, dar totuşi doar o iluzie; suntem singuri, doar dragostea si grija celuilalt sunt mai puternice decât adevărul singurătăţii;
10. viaţa e croşeu de dreapta; e ridicol să te prosteşti