Am avut dintotdeauna sentimentul că un om credincios îmi e superior. Un credincios (şi mă refer strict la cei cuviincioşi, nu la cei în care se afirmă un fel de vanitate spectaculară a credinţei lor, căci sunt şi de acest soi, care degrabă se bat cu pumnul în piept) mi s-a părut posesorul unui adevăr la care eu nu am putut urca…l-am privit dintotdeauna ca fiind situat pe o treaptă mai înaltă decât mă situează pe mine inteligenţa, abilităţile, experienţa de viaţă.

E 11 martie şi ninge, leneş. M-am trezit sub zgomotul zăpezii înlăturate de lopată. Am avut impresia că e o frântură de vis.  Acoperişurile vecinilor sunt albe. Crengile copacilor se profilează scheletice. Cine se aştepta la o iarnă aşa lungă? Ieri şoferul de taxi, discutam noi despre iarnă, a vrut să spună la un moment dat lasă domne că e bună…apoi s-a oprit, voia să se refere la cât de bună e pentru agricultură, probabil şi-a dat seama că e doar un clişeu, că agricultura e de fapt amărâtă, viaţa la sat e grea, sigur mai grea decât la oraş…s-a gândit şi la costurile legate de încălzire, mai ales dacă stai la casă…deşi nici la bloc nu sunt ieftine…ai mei au dat sume impresionante de bani pe lemne iarna aceasta, desigur că merită, e cald, chiar foarte cald, caloriferele ard şi deseori sunt nevoit să deschid fereastra, stau în boxeri şi halat privind pe fereastră iarnaprimăvara aceasta neaşteptată. Acum un an…fix acum un an priveam diferit lucrurile…doream să ies, să plec, să mă pierd în îmbrăţişarea lumilor necunoscute. Azi sunt mai împăcat, mai diminuat poate, oricum mai prudent …trupul îşi arată uneori limitele, îţi spune până aici poţi, până aici e bine să-ţi încordezi braţele doar mintea e cutezătoare, împinge lucrurile cât mai departe, dar vocea ei nu e singura. Fac mişcări de tai chi şi ascult cc catch. Miros a Favorit, un spray care-mi aduce foarte bine aminte de anii de liceu, când era în mare vogă.

Şi ce spuneţi despre oraş ? m-a întrebat alt şofer de taxi. Am tresărit, surprins de francheţea întrebării. Am tăcut câteva clipe, m-am adunat căutând un răspuns care să sune la fel de natural ca întrebarea. Oraşul e ca oricare oraş, un oraş, un loc sau altul, străzi, chipuri, apăsarea lor, taciturn, vesel uneori, tineri, femei frumoase cum sunt peste tot, bătrâni, copii, maşini, magazine, ziare, cafenele, biserici, apatie, afişe, blocuri de 10 sau 4 etaje, maşina poliţiei care străbate noaptea, bulevarde cu borduri înalte, ridicole, cofetării, parcuri…un loc ca oricare altul, în care te naşti şi mori, şi între aceste două limite e viaţa ta pulsând ca o inimă sângele subţire şi cald al timpului.

Cred că sunt incapabil de revoltă. Mă privesc cu detaşare şi simpatie. Mă simt un profesionist al lentorii.

eu votez cu Evergreen la roblogfest

Îmi dau seama uneori că trecutul e adeseori mai frumos decât orice. Îmi place să-l privesc. Ireal, impalpabil, dulce-amar. În ordinea memoriei nimic nu se pierde cu adevărat. Totul e prezent, oricând, mereu şi mereu, până la capăt.

Nu m-am gândit niciodată la modul sever la tema avansată de Carmen – principiile de viaţă. Am avut mereu impresia că am nişte principii, fără să mă străduiesc să mi le clarific vreodată. Ce Dumnezeu sunt şi principiile astea, în fond? Nişte chestii eterice, nişte linii directoare invizibile. Un fel de legi interioare. Am avut perioade în care m-am purtat neprincipial.  Mă rog, nu are rost să mă dau în primire acum. Dacă ar fi să-mi trasez propriul decalog aş spune aşa, în fugă:

1. cred în etica hedonista a plăcerilor superioare şi statice a cărei expresie ar putea fi aceasta: fă astfel încât să te îndepărtezi subtil şi inteligent de suferinţă;
2. fii treaz atunci când eşti în mijlocul lumii, şi cât se poate de autoironic şi leneş;
3. să te rogi şi să crezi;
4. să nu (te) minţi niciodată;
5. să iubeşti;
6. viaţa trebuie să fie călătorie, risc, aventură, eşec, cădere, eroare – din suma lor se va naşte o linişte frumoasă, la sfârşit. Să iubeşti neastâmpărul
7. la capătul lucrurilor există un sens mai adânc decât cuprinde mintea ta, Horaţiu
8. libertatea chiar e un atribut divin, nimeni şi nimic nu ne poate cere să fim altceva;
9. lumea, societatea e o iluzie, evident necesară şi bună, dar totuşi doar o iluzie; suntem singuri, doar dragostea si grija celuilalt sunt mai puternice decât adevărul singurătăţii;
10. viaţa e croşeu de dreapta; e ridicol să te prosteşti

Abia acum îmi dau seama cât de interesantă a fost totuşi ziua de 8 martie. A fost pentru prima dată când am observat atent, cu adevărat atent, anumite lucruri, nu-mi explic prea limpede nici neatenţia sau superficialitatea mea de până acum, nici această neaşteptată luminare; pur şi simplu, plimbându-mă prin acel magazin uriaş am simţit  atitudinea schimbată a femeilor, cunoscute sau necunoscute, felul frumos, încântător în care s-au îmbrăcat, paşii lor cutezători printre raioanele magazinelor, eleganţa lor, parfumurile, surâsul, florile pe care le ţineau în mâini, acel flux, toată această cochetărie şi bunădispoziţie izbucnind, neaşteptat, deodată, ca un semn al unei lumi în care femeia, şi numai ea, poate fi muzică. Am privit minute în şir, fumând alene, retras pe hol lângă o fereastră ce dezvăluia, de la etajul 4, oraşul înfrigurat, un lung şir de doamne şi domnişoare urcând sau coborând scările, singure sau însoţite, şi toate, absolut toate erau încântătoare. Nu am simţit nicio diferenţă, doar tonuri distincte, individuale, doar acorduri într-un concert copleşitor.

La multi ani!

Ploaia a revenit. Sub apăsarea ei îmi beau cafeaua. Îmi spun că  frumuseţea de început a primăverii va reveni, negreşit, nu am nicio îndoială. Mă gândesc că oamenii, astăzi, din ceea ce simt eu acum – şi mă refer la cei ce trăiesc împreună, zi de zi, căsătoriţi sau doar iubiţi-  sunt legaţi mai cu seamă de acest sunet monoton şi simplu al ploii, aşa cum sunt legaţi de îngrijorare, mai ales de ea. Îngrijorarea oamenilor care privesc o lume ce se scufundă încet şi ireversibil în propria diluţie, în propria angoasă de zi cu zi. Îngrijorarea pentru ziua de azi şi pentru ziua de mâine, cu tot ceea ce înseamnă acest lucru: slujbe, bani, copii, părinţi, sănătate, costuri, aspiraţii, neajunsuri. Aşa cum îi leagă tandreţea, pasiunea, rutina, grija şi cele o mie de lucruri mărunte de zi cu zi, îi leagă această difuză, insesizabilă îngrijorare. Poate că e chiar factorul coalizant ce ne lipsea, cine ştie. În vremuri mai grele oamenii devin mai buni, se strâng unii în alţii cu mai mută căldură şi atenţie. Cred în acest lucru. Cred că după ce toate vanităţile pier, şi odată cu ele foamea de lucruri, bani, putere, după toate acestea rămâne doar acea umanitate caldă, simplă în alcătuirea ei, şi care ne face incredibil de asemănători şi de lucizi.