Cei 5-6 km pe care i-am făcut ieri nu pot fi numiţi plimbare – fac parte dintr-o specie meditativ-sportivă la care mă dedau la 3-4 zile odată. Cu o încălţăminte uşoară aş putea face lejer 40-50 km pe zi, străbătând astfel distanţe semnificative, cel puţin până s-ar instala febra musculară. Trec pe lângă spălătorii auto, fabrici, blocuri cu faţadele roase de ploi şi nepăsare, printre maşini şi oameni mai mult sau mai puţin grăbiţi. Soarele e copleşitor de frumos, învăluie lumea într-o lumină neaşteptat de puternică, după zile şi săptămâni în care a stat ascuns şi îndepărtat iar norii s-au desfăşurat nestingheriţi şi aproape nemişcaţi, imobili, ca o pânză alb-cenuşie aruncată peste oglinda clară a cerului. Printre blocuri, la câţiva paşi de o piaţă, câţiva puşti băteau o minge de plastic, cu romburile negre aproape şterse de desele contacte cu suprafaţa rigidă a bitumului.  Puştii sunt absorbiţi de ritmul jocului, nu par a se sinchisi nici de maşinile parcate peste tot, nici de căldura razelor, nici de spaţiul acela puţin, meschin.

Am intrat în librărie şi am căutat, ajutat de amabila doamnă librăreasă, Norii lui Petru Creţia, o ediţie Humanitas puţin mai veche. Am căutat răbdători,  traversând cu palmele cărţi felurite, unele noi, a căror fascinaţie plutea ca un nimb, altele ştiute deja, lăsate complice şi cumva tandru în nemişcarea lor lucioasă, ingenuă. Am aşteptat răbdător să sune doamna la depozit. Minutele au trecut pe rând, aşteptând, vreme în care am răsfoit un nou jurnal al lui Livius Ciocârlie şi am sucit atent un stand rotativ, cu titluri şi autori, cu texte fiecare vorbind despre lumile lor, cu imagini felurite de oameni, femei şi bărbaţi care asta fac, asta ştiu cel mai bine probabil: să scrie, aplecaţi asupra textelor lor, asupra poveştilor reale sau imaginare care-i animă, şi-n spatele lor sunt alţi oameni, cei care traduc, cei care transferă din limbi felurite în limba ta, şi aşează corpuri de literă, paragrafele, titlurile, desenele de pe copertă şi aceste constructe, aceste compozituri se rotesc acum în faţa ta, drepte şi frumoase, corpuri, odată parfumul lor inconfundabil de cerneală tipografică şi hârtie. Nici în depozit nu erau Norii lui Petru Creţia. Am luat în schimb un roman nou, Ziua independenţei, de Richard Ford, un scriitor de care am aflat citind zilele trecute într-un număr mai vechi al Observatorului cultural. Ar putea fi unul dintre acei mari scriitori pe care i-am descoperit singur, fără ajutorul prietenilor. Nu m-am putut abţine să nu comentez, interior, că preţurile sunt totuşi mari. Romanul acesta costă mai bine de 10 euro. La fel şi jurnalul lui L.C. Poate pentru unii nu sunt cine ştie ce sume, dar cei cu foarte mulţi bani nu prea se înghesuie în librării. În general vin oameni cu venituri relativ modeste. E uşor să-ţi dai seama de acest lucru: cântăresc de multe ori o carte, două, apoi optează, dacă optează. Îţi dai seama imediat că nu au foarte mulţi bani pentru cărţi, din multe semne ce transpar. I-am mulţumit doamnei pentru concurs, am pus cartea în buzunarul de la paltonul deschis şi am plecat spre un taxi. Am discutat cu şoferul despre vremea aceasta neaşteptat de frumoasă care s-a prăbuşit peste noi, peste hainele noastre de iarnă, peste tăcerile noastre, peste schimbul de pase al copiilor şi maşinile parcate peste tot, aglomerând trotuarele.

Înainte mergeam mai mult de 5-6 km odată la 3-4 zile. Îmi plăcea să traversez străzile liniştite, de case, din cartierele vechi, admiram grădinile discrete, vegetaţia şi arhitectura simplă a clădirilor ce configurau cândva acest oraş. Cartierele de blocuri înconjoară acum acest nucleu vechi, de case, ca o armată asediind monoton şi ireversibil zidurile unei cetăţi. Mergeam la pas sau pedalam, de când mi-am luat bicicletă, pe străzile acestea liniştite ce deschid oraşul spre sud. Ocoleam ruinele cetăţii medievale, parcul, liceul în care am învăţat cândva. Ieri când am trecut pe lângă poarta metalică şi rulantă a unei fabrici am văzut doi căţeluşi frumoşi, m-au privit atent, cu boturile lor mici în vânt.

De obicei nu meditez la nimic pe parcursul celor 5-6 km pe care-i execut odată la 3-4 zile. Doar uneori o fac. E ca o formă de a te însoţi, un prilej de a discuta cu tine, de a încerca să vezi mai bine dincolo de succesiunea zilelor, a propriilor cuvinte sau gesturi. Semnificaţii nu există. Viaţa unui om e în cea mai mare măsură a ei incredibil de banală, iar această banalitate e naturală, e structura ei de rezistenţă, aşa cum casele au o fundaţie de beton şi fascii de fier împletite. Pe fundamentul acestui univers al banalităţii cotidiene, de fapte mărunte, ritualice, anodine, pe temeiul acestor mici gesturi de zi cu zi se clădesc, dacă se clădesc, semnificaţiile, se ridică sau nu pereţii de sticlă, etajele, scările interioare, mansardele şi ovalele lor ferestre de la înălţimea cărora poţi contempla oraşul adâncit în solemnitatea lui taciturnă. Trăim cu toţii în acelaşi ritm simplu şi coerent al banalităţii: mâncăm, ne luăm şosetele, vorbim la telefon, dăm bună ziua-bună seara, răsfoim ziare, iubim pe cineva sau detestăm pe cineva, intrăm în baie, spunem mulţumesc, salut, da, bine, la revedere, răcim, lucrăm, adormim, aşteptăm pe cineva, suntem graşi, slabi, speriaţi, frumoşi, deprimaţi, veseli, bem cafea, vrem mai mult sau vrem mai puţin. De regulă nu meditez la nimic. Îmi place pur şi simplu să privesc, chiar dacă peisajul e aparent acelaşi. Dar nu e decât aparent aşa. Mişcările norilor pe cer sunt mereu altfel. Porţile metalice ale fabricilor sunt uneori închise, alteori deschise pe jumătate. Copiii lovesc mingea şi aceasta descrie traiectorii imprevizibile, ţopăie ca o vietate. Căţeluşii stau unul în altul, cald şi moale, uneori ridicându-şi boturile în vânt, atenţi.

Citesc o carte atât de frumos scrisă încât mi-ar plăcea pur şi simplu  să fiu unul din personajele ei, oricare dintre ele: Teoria norilor, de Stephane Audeguy.

Până la urmă are dreptate şi Haruki Murakami cu maratonul său. Ieri am făcut 5 km, lejer, la pas, pe o vreme cu gust de primăvară ezitantă. E plăcută senzaţia aceasta a corpului în mişcare, stăpân pe sine, încrezător. Dacă mai durează mult iarna o să ajung un pinguin. Cred că am pus pe mine 3-4 kg în ultima vreme. Mă simt, ca niciodată, rotund şi robust. Probabil am undeva spre 70 de kg. Am vrut să mă cântăresc într-o farmacie, la un aparat destul de sofisticat. Dar nu am ştiut cum să scad greutatea hainelor, cum să o apreciez. Ideea e că eram cam slab, sub raportul greutate-înălţime ideal, cum am citit eu în revistele pentru femei ale maică-mii. Senzaţia de a fi uşor pufos îmi place. Abia mai intru în costumul meu negru iar blugii mă strâng puţin. Dacă la începutul toamnei arătam ca un tip agonic, la începutul primăverii o să arăt ca un boxer retras din activitate. Haruki Murakami are dreptate în sensul că maratonul poate fi un stil de viaţă, că îţi trebuie îndârjire şi împăcare cu sine pentru a aşterne pas după pas, 42 de km, fără ezitare, fără iluzia de a fi campion, ci doar din dorinţa de a ajunge, singur, la capăt. Victoria e acolo, în tine şi cu tine, anonimă şi îndărătnică.

Cu toate acestea Haruki Murakami e doar un scriitor harnic şi plăcut la lectură, nimic mai mult, cel puţin pentru mine. Sunt pagini întregi care nu spun mai nimic, naraţiunea curge banal, şi apoi nu urmează mai nimic. Mă gândeam la tensiunea frazelor lui Roth, Houellebecq sau Palahniuk, la Miller sau Bucowski. Aseară am început Dansatoarea din Izu a lui Yasunari Kawabata. Aventurile mele lectoriceşti cu japonezii cred că se opresc aici. Atâtea câte au fost: Ryu Murakami, Haruki Murakami, Ishiguro Kazuo (nota- se pare ca de fapt e britanic, de la 5 ani; mno, mersi puck), Junichiro Tanizaki.

Am adormit imaginându-mi că iarna trece repede-repede şi eu îmi lustruiesc lansetele de pescuit, înfăşor fir nou pe tambur, aşez acele în cutiuţe şi plumbii şi plutele multicolore, de 1,5 şi 2 gr. Că mă instalez pe malul Dunării, pun momeli şi lansez, şi aştept îndelung, urmărind cursul calm al apei, învăluit de parfumul vegetaţiei putrezite şi de luminile crude ale dimineţii.

Seara beau o jumătate de pahar dintr-un vin roşu sec australian, luat dintr-o cramă unde, ciudat, sunt doar vinuri româneşti şi australiene. Vinul, Lindemans, are aproape 4 ani şi are o anume vigoare. fără a fi ceva nemaipomenit, fără a fi o experienţă e totuşi foarte interesant. Pe la 23,45 m-am trezit din somn şi am mâncat paste. Apoi am mai citit două trei pagini din Kawabata şi am adormit. Aş fi vrut ca japonezul să mă ţină treaz toată noaptea. Dureri articulare, la picioare. Probabil consecinţa statului la pescuit, în apă, până la genunchi, până seara târziu când nu mai vedeam pluta.

Ieri am trecut pe sub un copac, pe stradă, şi o creangă mi-a şutit fesul. I-am zis una, apoi m-am amuzat. E cam absurd să înjuri o creangă.

Dimineaţa fac tai-chi. Îmi imaginez că sunt un luptător înţelept care se antrenează pe treptele unui templu budist.  Mişcându-mi braţele, lent şi silenţios, caut în mine însumi nu răspunsuri, ci liniştea abandonării tuturor întrebărilor, liniştea depăşirii freamătului lor inertizant. Căci viaţa noastră e făcută din atâtea întrebări, rostite sau nu, din atâtea nedumeriri, temeri, îndoieli încât ele ne ţes neîncetat în pânza lor apăsătoare, ne prind acolo, în articulaţiile lor nevăzute.

Cu toată frumuseţea zilei de ieri, iarna nu şi-a spus ultimul cuvânt. Cerul dimineţii e cenuşiu şi apăsător.

Trupul – partea sa raţională, mecanică, partea sa mistică.

Evul meu neromantic continuă neabătut. Mă simt treaz şi apatique în mine însumi şi nu vreau să ies din condiţia aceasta. Nu am niciun chef de ’’sentimente’’, de emoţii, de ’’trăiri’’. Mă hrănesc din această neutralitate. E odihnitoare.

Lucrez puţin şi sunt plătit prost. Situaţia e cam albastră, economic, pe aici. Oferte puţine sau mai deloc. Dar nu mă am pe cap decât pe mine şi nu e, cel puţin momentan, dramatic. Mi-am raţionat mai bine bugetul în ultima vreme. Fără prostii. Ieri am văzut o cămaşă de Cătălin Botezatu, albă, frumoasă, nr 38, cambrată, cu efigia maestrului pe manşetă, foarte vizibilă, 180 lei. Are şi cămăşi mult mai scumpe, la 249. O cămaşă ce ar merge foarte bine la un costum, la o nuntă, de exemplu. Dar eu nu merg la nunţi. Şi apoi e aşa evidentă efigia de pe manşetă. Are 10%  elasten. Dar  oricum mi se pare scumpă şi…impracticabilă. Mă tot gândesc să-mi găsesc o formulă vestimentară mai sobră, totuşi, fără a părea rigidă, oficioasă. Dar una mai adecvată vârstei. Am văzut un tip de vârsta mea în adidas, blugi, într-o geacă mişto, cu glugă, cum are nepotul meu. De la spate ziceai că e la liceu, aiurea, avea copii la liceu probabil. O să mă mai consult cu netul, în privinţa aceasta.

Ieri nu am băut decât trei cafele. Cel mai puţin din toată viaţa mea.

14 februarie

Cred că sunt în perioada cea mai neromantică, dacă nu din toată viaţa mea, atunci cu siguranţă din ultimii ani. Nu mă simt ca un vulcan stins, şi nici ca un varan. Nu mă simt ca un izvor de munte şi nici ca o plajă pustie. Doar că pur şi simplu sunt apatique. DEX ul spune că apatic vine din francezul apatique. Eu cred că se înşeală, şi că vine din greceşte, de la a-pathos. Dar nu mai contează. Când eşti apatic nu eşti trist. Tristeţea e altceva. Ţine de humor. E o dispoziţie. Pe când apatia e o stare de neutralitate, de indiferenţă. Nu eşti apatic că vrei. Pur şi simplu eşti sau nu. Dacă aş avea chef să mă psihanalizez la cafea, acum, aş spune că neromantismul meu manifest din ultima vreme e o consecinţă a unei vitalităţi care îşi cumpăneşte, deodată, mai bine, ritmul.

Lumea sentimentelor e agonică, fascinantă, onirică, fremătătoare. Lumea dorinţei, aşteptării. Lumea în care tresari, vrei, aştepţi, speri, chemi. Un imperiu care îşi înalţă cetăţile glorioase pe malurile abrupte ale unei mări neliniştite. Dar e o lume a confruntării. A emoţiilor, a freamătului,  a încordării. O lume din care e bine să pleci uneori, să o laşi în urmă. Poate pentru a o regăsi, cândva. Poate doar pentru a o uita.

Am văzut alaltăieri seara Los abrazos rotos. V mi-a spus, la telefon, că e un film slab. Am tresărit. Slab? Cum adică Almodovar slab? Am citit odată pe cinemagia un comentariu foarte critic la adresa lui Almodovar. Îl făcea praf. Îl asemăna cu Coelho. Mi s-a părut uşor exagerat. Eu aveam în cap Labirintul lui Pan şi Femei în pragul unei crize de nervi, care mi-au plăcut. Ar trebui să văd toate fimele lui Almodovar  ca să mă pronunţ adecvat. Dar V avea dreptate, Los e slab. Adică nu mi-a spus mai nimic. Scena în care bătrânul orb şi-o pune cu tânăra blondă culeasă de pe stradă mi s-a părut nerealistă. Ca şi dialogul lor. Apoi el era atât de urât. Un trup nesenzual. O atitudine fără niciun farmec. Tipul similar care juca în Elegy, de exemplu, şi el bătrân, avea un farmec al lui. Ca şi Bill Murray în Lost in translation sau Broken flowers. O expresie. O atitudine. Ca bărbat eşti atent la aşa ceva. Te preocupă felul în care este timpul, trecerea lui, urmele ce le lasă, ideea carteziană, clară şi precisă că la un moment dat vei îmbătrâni, mai ales trupul tău, şi te preocupă asta, relaţia posibilă pe care o poţi avea cu dragostea. Am stat mult să mă gândesc la filmul lui Almodovar, la ce spunea V, că e slab, la bărbaţii aceştia departe de a mai fi tineri şi la felul în care resimt ei lumea senzaţiilor, dorinţelor, la temerile şi neliniştile lor.

Aseară am văzut Reconstruction. M-am gândit la felul acesta neobişnuit în care sunt structurate limbile nordice, la sunetul lor. Am urmărit cândva un documentar dramatizat despre Danemarca. Istoricul vorbea calm, iar limba lui îmi părea uluitor de inaccesibilă, de ciudată. Am cunoscut mai demult o fată, Zlatna. Mama ei e sârboaică iar tatăl român. Trăiesc în Suedia. Şi-mi explica atent şi cald cum e acolo, cum e nevoită să lucreze în bucătăria restaurantului lor pentru că încă nu ştia bine suedeza, astfel încât să poată servi la mese sau să lucreze în altă parte. Mi-o amintesc foarte bine pe Zlatna. Din toate cuvintele nordice pe care mi le-a spus am reţinut doar…un salut, cu degetul în sus, care la noi ar părea un gest trivial. Era atât de…caldă Z, uluitor de caldă. E atât de ciudat timpul, felul în care prelucrează în athanorul său metalele acestea brute ale fiecărei zile, fiecărei întâlniri. La final rămâne o fragranţă, ceva la fel de ireal ca şi propria ta existenţă.

Nu mă pronunţ despre Reconstruction pentru că filmul m-a prins în apogeul perioadei mele neromantice. Am tresărit uneori, la anumite scene sau dialoguri. În rest l-am urmărit rece, ca şi cum urmăream o dezbatere despre deficitul bugetar al Greciei. Va trebui să-l revăd, probabil. Mi-a plăcut ideea denunţării din start a ficţiunii: e un film, doar atât.Mi-a plăcut vocea din spate a naratorului. Îmi amintea atât de bine de vocea istoricului care ne povestea mărirea şi decăderea unor dinastii nordice.

Acum câteva zile am văzut Parfumul.Istoria unei crime. Nu-l interesa dragostea, gloria, banii. Nu-l obsedau decât esenţele. Alchimia. Parfumul care se construia din aromele unice ale corpurilor diferite. Mi s-a părut o bună metaforă a lumii noastre de azi: răvăşită, sedusă de miresme, nu de adevăr, de aparenţe, de fragranţe, de miraj, nu de adevăr, niciodată de adevăr, de cruzimea lui.

Am mai văzut, până la jumătate, un film sau două. Stupide.

Continui să citesc din maratonistul lui Haruki Murakami. Scris simplu şi clar. Uneori spui mai bine şi mai mult scriind simplu şi clar.

Mă gândesc la ce-mi spunea x despre cartea mea de proze, că e cam…eseistică, dar că ăsta e stilul meu. Şi eu cred că e aşa. Stagnantă, problematizantă. Nu are un fir narativ clar. E  doar o voce, a mea, care spune nişte lucruri, acolo. Un monolog. Ştiu. Editura la care am trimis-o mi-a respins cartea. Dar mi-au zis că au citit-o cu atenţie. Poate aşa este. Editurile sunt ca şi mine: neromantice. Realiste. E firesc să fie aşa. Se pare că nu sunt deloc un tip comercial. Nu am niciun nume. M-am gândit serios la asta. E destul de dificil să-ţi accepţi realitatea (era să zic eşecul), dar într-un final trebuie să accepţi asta. Sunt liniştit pentru că am reuşit să spun câteva lucruri, în cartea asta, lucruri pe care trebuia să le spun. Să zicem că am scris-o pentru mine, pentru a spune aceste lucruri. Am vorbit la altă editură. Dacă va apare, să sperăm că măcar unele pagini vor spune ceva. Nici în raport cu mine nu-s un tip romantic. Amorul de sine nu mi sună bine, nu atunci când e în dauna lucidităţii.

Pentru că vorbeam despre V. Azi e ziua ei. E fascinantă, V. E…altceva, am ştiut asta din prima clipă. La mulţi ani!

Standuri cu inimioare roşii, de pluş. Ailoviu,chestii. Mi se par aşa caraghioase.

Lumea sentimentelor e totuşi ireală. Azi iubeşti şi crezi că aşa cum e acum va fi mereu. Apoi observi că timpul schimbă lucrurile. Rămân ticurile, automatismele, perplexitatea în faţa schimbărilor pe care nu ai curaj să ţi le confirmi. Tu mă iubeşti ? îl întreabă iubita lui în Reconstruction. El îi spune că da, te iubesc. Dar e doar un automatism. Dar el te iubeşte ? o întreabă tatăl ei. Da, spune. Dar e doar un automatism. Maschează, instinctiv, adevărul. Îmi amintesc o lecţie crudă pe care am primit-o cu foarte mulţi ani în urmă. Mergeam cu ea pe stradă, pe lângă Muzeul de Artă. Strada era pustie. Ne ştiam de ceva vreme. Era o fată înaltă, cu părul lung, negru. Nu mai ştiu cum se numea. Ştiu doar că avea o soră, că mama ei divorţase, că tatăl ei era un beţiv care se purta urât. Ştiu că-mi dactilografia textele, că era frumoasă şi de o simplitate plăcută. Şi mergând pe stradă, atunci, o ţineam de mână. Şi la un moment dat nu ştiu ce mi-a venit şi am oprit-o, am sărutat-o. Era un fel de efuziune. Iar ea m-a oprit. Mi-a spus, calm şi sever doar atât: nu face asta. Mi-am dat seama că falsam, că eram un automatism. M-am gândit de multe ori la momentul acela.

Iau o înghiţitură de cafea. Cu eurovita multiminerale şi liv 52. Şi mă gândesc ce succesiune de consoane ar putea reda zgomotul zăpezii căzând de pe acoperişuri, dimineaţa la 6 ? Poate asta: jjjjj vuuuh r dmm. Destul de înfiorător.

Se pare că dorm destul de agitat, că mă rotesc în somn, în mod repetat – observ asta după felul în care arată aşternuturile: vraişte. Dar nu am acces la existenţa mea onirică. Nu prea am memoria viselor. Rareori reţin câte ceva. Iar tot haosul acesta, cum se explică ? Sunt oameni ce dorm frumos, aşternuturile lor le poţi netezi uşor după ce se trezesc. Somnul lor e linişte şi ordine. Patul meu arată ca o căpiţă de fân devastată. Nu-mi convine deloc imaginea aceasta matinală a dezordinii, a timpului acesta oniric, inconştient. În fiecare dimineaţă, până se răceşte cafeaua, aerisesc şi aranjez patul. Îmi place ordinea. O recâştig încet, prin gesturile acestea aproape ritualice, mărunte. E vorba de ordinea exterioară a lucrurilor.Ca şi cum doar ea ar putea chema şi ordinea interioară.

Ordinea interioară. Ce o aduce? Claritatea opţiunilor de viaţă? Să ştii că vrei şi că trebuie să faci una sau alta. Să ştii că simţi asta şi asta. Claritatea relaţiilor cu ceilalţi. Cu propriile valori. Împăcarea cu sine. Stima de sine. Încrederea în sine. Adică tot ceea ce este mai fragil şi mai impalpabil din lume. E adevărat că poţi aşeza obiectele la locul lor. Poţi netezi pledul, cu palma, şi aranja perna, şi chiti cărţile, frumos, pe noptieră. Poţi face o mulţime de gesturi care să aşeze lumea ta exterioară sub învelişul ordinii. Dar nu poţi face acelaşi lucru, aceleaşi gesturi simple şi-n ordinea sentimentelor, trăirilor, emoţiilor, instinctelor, îndoielilor. În ordinea aceasta intimă şi stranie.

Zăpezile se topesc. Cerul, cenuşiu. Am adormit citind câteva pagini din Autoportretul lui Haruki Murakami. Descrie lent, simplu, metodic, exact ca alergarea unui maratonist. Îl citesc ca să învăţ ceva. Vreau să învăţ să descriu lumea. Lumea aceasta care se roteşte în fiecare dimineaţă, la cafea, pe lăbuţele ei de hamster.

E adevărat că structura mea e de sprinter: uneori aş ţâşni din pluton, m-aş epuiza într-un salt teribil, sălbatic şi spectaculos. Sunt un tip fragmentar. Însă doar tipii de sistem ajung la un final. Ei construiesc, sub alergarea lor de maratonişti, o glorie adevărată, calmă.