Ieri am avut senzaţia că era joi, iar azi vineri. Defazat. Dar nu-mi explic. Ca şi cum aş fi pierdut o zi, ca şi cum mi-ar fi alunecat printre degete, ca o apă. Dar nu cu toate zilele vieţii noastre se petrece la fel?

Mă întreb cum ar fi să trăim în afara calendarului, fără zile, săptămâni. Doar prin marile anotimpuri. Întrebarea ar putea fi aceasta: dar câte anotimpuri aveţi? Păi, 168.

Ieri la amiază îmi vânturam pălăria de paie, aşezat pe vechea bancă de lemn din Ardeal (a aparţinut bunicilor Simonei – are cam 100 de ani) şi mă gândeam la Radu Petrescu, cel din Ocheanul întors sau din Părul Berenicei. Aşa cum sunt cărţi care neliniştesc, sunt şi cărţi care impun, subtil şi melodios, contrariul, liniştea, pacea interioară.

Am văzut un film tare plăcut, francez: Conversaţie cu grădinarul. (Dialogue avec mon jardinier). Să pictezi lucrurile pe care le iubesc, îi cere grădinarul. Motocicleta albastră, cuţitul şi sfoara, crapul uriaş şi molcom aşezat pe fundul mâlos al lacului, sfecla, dovleceii, chipul soţiei.

Ioana îmi spune: fă abstracţie de mine, aşezându-se la cafea. Şi mă gândesc că scrisul poate nu ar trebui să fie neapărat abstragere din lume, retragere, zid între tine şi ceilalţi. Ceilalţi, văzându-te că scrii, devin cât mai discreţi, nu vor să te deranjeze. Înţeleg că gestul e unul de izolare, de intimitate. Ca şi cum ai fi în toaletă. Dar totuşi poţi scrie aşa cum picta personajul din film, în grădină, lângă grădinarul său. Poţi scrie şi în metrou, în piaţă, în staţia de autobuz. Scrisul ca formă de comuniune, nu de retragere din lume.

Am cunoscut-o -deşi e mult spus- pe Mădălina Manole cam aşa: mergeam la teatru, aici, nu mai ştiu ce căutam acolo,  şi am ocolit clădirea ca să intru prin spate, şi când am ajuns în dreptul scărilor am depăşit o doamnă destul de firavă şi tăcută ţinând o valiză. M-am oferit să car valiza pe scări, sus. Ea a acceptat şi după aceea mi-a mulţumit. Era Mădălina Manole. Probabil avea un concert în oraş. Mi s-a părut obosită de drum şi mai scundă decât îmi imaginam. Îmi plăcea cum cântă.

Astă iarnă am citit în ziare despre o femeie tânără care s-a sinucis, ca urmare a unei depresii puternice. S-a spânzurat. M-am gândit atunci că vor suferi foarte mult cei doi copii ai ei, că nu vor înţelege niciodată de ce s-a întâmplat aşa ceva. Şi că soţul ei îşi va face totdeauna reproşuri grave. Când se întâmplă aşa ceva cei care rămân poartă cu ei vinovăţia, într-o mai mare sau mai mică măsură. Vinovăţie pentru că au ignorat-o, că nu au înţeles-o, că nu au făcut poate nimic să o ajute, că au evitat-o sau rănit-o grav, că e prea târziu să mai facă ceva. Totdeauna se întâmplă aşa.

Când o femeie se sinucide oamenii se uită cel mai atent la soţul ei. Se gândesc, fără să o spună, că el are vina majoră. Poate o înşela. Poate se purta urât cu ea. Poate nu-i mai arăta dragostea de care ea avea nevoie. Soţul rămâne prins între vocile mute şi acuzatoare din jur şi propriile voci mute, autoacuzatoare, care vor rămâne în el mult timp. Dacă moartea simplifică totul, sinuciderea nu reuşeşte asta, căci sinuciderea e o moarte pe jumătate, căci continui să exişti prin compasiune, derută, teamă, vinovăţie, prin toate întrebările fără răspuns care le laşi în ceilalţi, prin această ’’ruşine’’ ce o resimţi în faţa celorlalţi.

Apoi e problema, şi una foarte gravă, a înmormântării. Îmi spunea M că, la ei în zonă, cei care se sinucid sunt îngropaţi lângă casă, nu în cimitir, că nu au parte de slujbă în biserică. Nu e deloc simplu, moral, religios.

Poate că Mădălina Manole nu s-a sinucis. Îmi place să cred că nu a făcut-o, că a fost doar o presiune grea în sufletul ei, un moment de derută, de neatenţie, un accident.

De ce se sinucid femeile? E o întrebare cam tâmpită, căci şi bărbaţii se sinucid. Îmi amintesc, de la tv, un băiat care s-a sinucis lăsând un bilet :’’pe mine nimeni nu m-a iubit niciodată’’.

Femeile invocă în general lipsa de afecţiune.  La un moment dat se simt neglijate, abandonate afectiv, resimt golul. Şi atunci se clatină. Se lasă unei suferinţi lente şi stăruitoare. Şi atunci …alunecă.

Deşi înţeleg ce se întâmplă nu-mi place acest fenomen de alunecare. Cred că poţi ieşi din depresie pur şi simplu agăţându-te de cele o mie de lucruri frumoase ale vieţii tale. E imposibil să nu le vezi. E absurd să te prăbuşeşti aşa. Viaţa, atât cât e şi aşa cum e ea, cu bune, cu rele, e o chestie mişto. Să zicem că soţul mă înşeală cu una mai tânără. Ei şi? Oamenii se apropie şi se pot îndepărta, dacă aşa le e dat să se întâmple. Nu e sfârşitul lumii.

Mă rog…

Dumnezeu să o odihnească pe Mădălina Manole.

Dimineaţa la cafea, în grădină. Maică-mea îmi aduce lapte, un ou fiert, pâine cu unt şi dulceaţă de căpşuni, făcută de ea. Nu prea mă omor după dulceaţa de căpşuni. Preferata mea rămâne cea de caise. Doar că anul acesta au fost foarte puţine caise, din cauza ploilor. Trag un slim şi mă gândesc că anul trecut, fix pe vremea asta, eram la un pas de stop cardio-respirator, mă internam, pe jumătate aici, pe jumătate spre un dincolo de care habar nu avem nimic. Aş spune că sunt al naibii de norocos, şi că toată chestia asta cu ’’la un pas de’’ m-a ajutat să văd mai bine nişte chestii, cum ar fi că te poţi bucura de cele mai simple lucruri, norii, florile, cafeaua, relaţiile cu ceilalţi, lucruri mici a căror incredibilă frumuseţe poate că nici nu o mai vedem uneori, prinşi de încordare, de neastâmpăr, de mâhniri felurite.

Cam multe chestii literare în ultima vreme. În fond, literatura e bună dacă nu o iei în serios. Mă gândesc la ce spune Richard Ford în Cronicarul sportiv: ’’… şi am simţit nevoia să mă întorc de la literatură înapoi la viaţă, de unde să pot ajunge undeva. Omenirea nu are nimic de pierdut când un scriitor decide să pună punct definitiv’’

După ce anul trecut era să o mierlesc viaţa mi se pare acum o chestie tare mişto, fără să-mi fac mari iluzii, şi fără să am vreo miză spectaculoasă, alta decât aceea de a o trăi pur şi simplu, zi după zi, ca pe un fel de vacanţă de vară.

M-am trezit pe la 7 ca să citesc mai atent cronica vigilent neconcesivă a Vioricăi Stăvaru la cartea mea, apărută azi într-un cotidian. Sigur că îmi dau şi eu seama de punctele slabe, şi nu puţine, ale acestei cărţi. Din punctul meu de vedere e un fel de pauză de respiraţie. E tot ce am putut da în aceşti ani. Poate că am stat prea mult timp în jurul acestor texte şi acest lucru se simte. Unele stau în picioare, altele poate că nu. Manierism, desigur. Poza dezabuzării, probabil. Mă rog, ce mai pot face acum? Mereu îmi zic că de fapt în aceşti doi ani din urmă nu aş fi putut da un text mai bun, chiar dacă aş fi vrut. Uneori nici nu am curaj să privesc aceşti doi ani din urmă. Mă fac că sunt ok. Dar ştiu că nu sunt.

Cronica:

’’Dacă lumea noastră, în micile şi marile ei zvârcoliri cotidiene ar trebui să stea sub zodiac  unui surâs cinic-amar, acela i-ar aparţine , fără  îndoială antieroului din cele două romane scrise de Delaskela, insului aceluia aparent banal şi inconsistent ca stare civilă şi profesională, dar trăitor în prelungirea acută a unui ochi interior ciclopic. În „Abisex”, romanul anterior, acest ins căuta încă, adulmeca nesăţios, ispitea şi, în general, experimenta; îi presimţeai foamea amestecată cu marasmul incipient , dar şi înflorirea hrănită din clipirea speranţei; în acest „roman-puzzle” (cum, ingenios îl numeşte Gelu Negrea ) , observatorul îşi plimbă sufletul obosit şi deasupra şi în măruntaiele unei lumi în crepuscul, erodată de propriile-i limite şi neputinţe, înfricoşată de efemer, bolnavă de fragmentar. Nimic din această lume nu-şi mai poate păstra (dacă a avut-o vreodată…) puritatea iniţială, cele mai mărunte acte de viaţă se vulgarizează prin recurenţă, u m a n i t a t e a  c o l c ă i e  î n dimensiunea ei blestemat orizontală, erosul şi băutura rămân doar paliative…Cele 30 de piese ale acestui puzzle pot fi citite şi ca texte autonome, destule dintre ele par scrise chiar cu intenţia clară de a fi receptate astfel, fiind reunite ulterior într-o carte care poate plăcea sau intriga în egală măsură. Structural, Delaskela se propune mai degrabă ca eseist cu un discurs poetic la nivel stilistic (şi cred că acesta este şi punctul f o r t e al tuturor cărţilor sale, seducţia  ideilor  turnate într-o formă fluidă, mătăsoasă), astfel încât „Abisex” şi „Noaptea pisicilor lungi” sunt impropriu numite „romane”, chiar dacă în ultimele decenii specia ca atare este extrem de proteică, inclusive la nivel formal. Autorul însuşi evită această încadrare câtă vreme textul său se structurează de la sine, precum pânza de păianjen, fin şi dur, elastic şi rezistent în împletirea concentrică a firului confesiv. Semnele exterioare ale trăirii dinăuntru ţin de simţurile elementare, în special de tactil, prelungite firesc în gestica diurnă: ronţăirea unui biscuit, mersul la WC, aprinderea unei ţigări, pregătirea cafelei, privitul pe fereastră, cufundarea obsesivă în  lumea de  carton  a televizorului şi a computerului etc. Toate nasc întrebări neliniştitoare pe marginea vieţii celorlalţi şi a propriei vieţi văzută ca o risipă inexorabilă, camuflată deseori în literatură , în autoficţiunea care, din păcate, „nu aduce mântuirea”. Oriunde şi-ar purta trupul – la birou, pe străzi, în metrou, acasă, la spital, în camera unei femei – sufletul e ulcerat de automatismele perfect însuşite prin care rezistăm zilnic. Frumseţea, tot mai împuţinată, se întrezăreşte fulgurant fie pe chipul îngândurat al unei femei care-şi dă o şuviţă de pe fruntea încă tânără, fie în puţinele amintiri despre inocenţa pierdută a copilăriei: bucata de pâine unsă cu dulceaţa bunicii, mingea ţinută între trup şi genunchi de copilul poposit pe o scară de piatră… În chip firesc, recurenţa vieţii conduce la recurenţa textului. In sine dubla recurenta oboseşte cititorul indeosebi pe cel profesionist. E mult prea mult din atitudinea jovial-sictirită a unui Bukowski, Miller sau Kerouak. Dacă lumea occidentală s-a cufundat inconştient în muncă-producţie-consum, adevărată mană cerească pentru scriitori, românii abia se înfruptă din pericolul unui astfel de trai. Adevăraţii  cronicari  ai consumismului autohton sunt încă în faşă.Vor creşte şi vor scrie cărţi despre noi. Sorin Delaskela, oricât de talentat ar fi, riscă să cadă în manierism. Poza dezabuzării, fâlfâită pe blog, scânteind în cărţi, tinde să ia locul trăirilor autentice. Care trăiri, induse încă se resimt în cărţile sale: foşnetul tăcerii, aerul zvelt dintre oameni, misterul fiinţei feminine, criza vârstei a doua, teama de irosire… toate încă sunt acolo, surprinse cu fineţe, încastrate definitiv în carnea textului. Rezistă, din orice unghi ar fi receptate , bucăţi precum „ Funcţiorii prafului”, „ Lecţia  de  franceză ” , „Lumea amiezii”, „Hărţile” sau „Dincolo de Marile Ziduri”. Fragmente din multe alte capitole ale acestei cărţi. ”Noaptea pisicilor lungi” este o carte interesantă. Nu-ţi taie respiraţia, dar o ţine în şah, sacadat, până la final. Poate că „literatura nu ne va mântui” mai mult decât o face viaţa însăşi, dar, aşa cum frumos spui, „închide în încordarea sa strălucirea acestui eşec de a dori să rosteşti totul, viaţa în ritmul căreia te mişti, ca într-un dans, apele care îţi cuprind în şuvoiul lor gleznele’’

VIORICA STĂVARU

(Noaptea pisicilor lungi de Sorin Delaskela, editura BRUMAR, Timişoara, 2010, 162 pagini)

Ieri seară, în curtea Mânăstirii Tismana, un copil de un anişor şi ceva plângea de rupea. Mamăăăă ce ‘’scandal” făcea. Degeaba încerca maică-sa şi o mătuşă să-l liniştească. Se strâmbau la ea, vorbeau cu ea, degeaba. Fetiţa plângea nestăvilit. Apoi pe alee a trecut o măicuţă. A rupt o floare roz dintr-un pâlc alăturat şi ia dat-o copilului, spunând: din cauza aceasta plânge. Şi atunci copilul pur şi simplu s-a liniştit, dintr-odată…

La întoarcere, trecând prin Tismana, ne-am oprit la casa de vară a lui Valentin Taşcu. Am admirat, în spatele casei, un chioşc din lemn arcuit peste apele repezi. Mi s-a părut un loc liniştit şi plăcut. Andrei a urcat în micul cimitir de peste drum pentru a aprinde o lumânare la mormântul lui Valentin Taşcu. Gestul acesta simplu şi frumos mie îmi spune mult despre caracterul unui om.

in foto (Andrei Novac şi Ioana Bogdan)

De la una din ferestrele hotelului se putea vedea Poarta sărutului. Am locuit la mansardă, într-o casă veche, frumoasă. Baia era foarte mare, placată în faianţă vernil şi albastru.

La lansarea cărţilor, la librăria Mihai Eminescu, au fost cca 40 de persoane. Mult peste aşteptările noastre, căci era vineri după-amiază. Am epuizat destul de repede cărţile. Nu am fost prea inspirat la autografe. Înainte de lansare am acordat şi eu şi Ioana Bogdan un interviu lângă o fântână arteziană. Am vorbit despre acel îndepărtat moment când am fost în excursie cu clasa, cu mama, la Masa tăcerii. Îmi amintesc foarte bine cum am coborât din autocar, cum Vali, o colegă, a vomitat fix pe spatele meu şi mama a trebuit să-mi spele jacheta. Cred că a făcut cineva şi fotografii atunci, dar eu nu le am. E o imagine veche, îndepărtată. Cumva parcă nici nu-mi mai aparţine mie. O imagine pe care am folosit-o în această carte la un moment dat. Abia atunci, pe marginea fântânii, lângă Mihaela, mi-am amintit de acest lucru şi am avut sentimentul unui cerc care cumva se închide în urma ta, fără ca acest lucru să însemne ceva sau altceva, pur şi simplu…

Cu Dan T. m-am regăsit repede şi firesc, ca şi cum ne-am fi despărţit ieri.  Ne-am salutat de la distanţă, în piaţă. Apoi ne-am amintit de răcoarea treptelor pe vremea restanţelor de toamnă. M-am bucurat enorm să-l revăd. Îmi pare rău doar că nu am stat de vorbă mai mult.

(cu Dan Tristian)

Andrei Novac şi Ion Şerban Drincea au vorbit despre cartea mea, la librărie. Şi le mulţumesc. Andrei Novac a fost o gazdă şi un interlocutor minunat. M-am bucurat foarte mult să-l cunosc.

Joi seara am fost invitat, împreună cu Ioana Bogdan, la Tele 3, unde am vorbit o oră, în voie, despre cărţi, scriitori, lume. Moderatorul emisiunii a fost Mihaela Pitpalacă, o veche prietenă, şi un jurnalist pe care l-am  preţuit mereu.

A doua zi am fost la Gorj TV, la un matinal. Şi am stat pe nişte fotolii simpatice, portocalii.

La lansări a vorbit Dan Mircea Cipariu despre cartea Ioanei Bogdan, Poeme înainte şi după Claudiu, făcând, în final, şi o rafinată şi politicoasă trecere spre proza mea, şi i-am admirat supleţea gândirii, şi felul  remarcabil în care a recitat la un moment dat, două din poemele Ioanei. Pur şi simplu a creat o viziune, un dramatism subtil şi echilibrat, din exerciţiul său retoric.

Mi-a plăcut Tg Jiu. Oamenii, locurile. Am revăzut doi vechi prieteni, pe Dan T şi pe Mihaela P. L-am reîntâlnit pe  Ion Şerban Drincea, la care ţin foarte mult pentru că este un om tare fain şi un scriitor  pe care l-am citit totdeauna cu drag şi interes. I-am cunoscut pe Andrei Novac şi pe Dan Mircea Cipariu. Am dat autografe, am discutat cu oameni foarte interesanţi, am făcut pe ”interesantul” la tv.