Aici s-a răcorit. Aerul e respirabil, chiar rece seara. La pescuit: doar 5 pui de crap, şmecheri de mici, pe care i-am eliberat apoi în apele verzi ale fluviului.

Urmează câteva zile fără net, ceea ce, într-un fel, îmi creează un sentiment de uşor şi inexplicabil disconfort. Ca şi cum legătura aceasta cu mediul virtual ar fi un fel de neajuns, de restricţie. Dar nu e. Putem trăi foarte bine şi-n afara mediului. Pe vechile coordonate: telefonul fix, poate o scrisoare de mână. De fapt nici semnal pentru mobilul meu nu am, de câteva zile. Dacă nu am avea tv în cameră m-aş simţi ca-n Thomas Hardy, departe de lumea dezlănţuită.

Aseară am mers pe stradă alături de un grup lent de vaci, mânate din spate de proprietar. E uimitor cât de puţin se sinchiseau de maşinile nevoite să încetinească, să se oprească. Mi s-a părut puţin sfidătoare atitudinea lor, dar mi-a plăcut.

DIANA ŞERBAN : Un beeep prelung şi  jalnic

”Noaptea pisicilor lungi este o carte pe care nu o poţi încadra într-un tipar, aşa cum ai pune eticheta pe un borcan şi ai scrie: gem de prune, dulceaţă de vişine, castraveţi muraţi. Noaptea pisicilor lungi nu e nici roman, pentru că nu curge hotărât da capo al fine, curbându-se din încheieturi la coturi, făcând mici cascade şi arteziene, dar urmându-şi cursul neabătut, ca un râu ce se prăvăleşte în aval. Nu e nici carte de proză scurtă, construită din texte separate, cu viaţă proprie, independentă şi nepăsătoare, precum a locatarilor ce împart, locuind în apartamente diferite, acelaşi imobil, fără să se cunoască vreodată cu adevărat. Nu e nici roman confesiv, deşi povestea e scrisă la persoana întâi, iar naratorul, cel care leagă, până la urmă, textele, posedă însuşiri ale autorului în fapt.
Cartea în discuţie arată ca o haină experiment, năstruşnică, à la Jean Paul Gaultier, alcătuită din 30 de bucăţi late, de texturi diferite, una de stofă, alta de mătase, alta de blană, alta de organza, iar altul de bumbac, bucăţi ce nu au, aparent, nicio treabă între ele, dar care, dacă şi-ar părăsi locul în ansamblu, ar face din mantoul de lux o cuvertură oarecare. “Bucăţile” amintite sunt 30 de texte scurte în proză, ce vorbesc despre lucrurile simple, mărunte şi frumoase pe care le-am pierdut din mers, concentraţi pe obiectivele noastre lumeşti, pe izbânzi profesionale în lanţ şi pe achiziţii de bunuri, pe cifrele din conturi, pe proiecţia unui viitor aranjat până în cele mai mici detalii. Despre lucruri care înseamnă viaţa: să iubeşti pur şi simplu, dezinteresat şi fără bariere, să-ţi faci timp pentru copilul tău, să bei o bere cu un prieten vechi, să asculţi o cântare de tinereţe, să ştergi praful de pe o carte rară, descoperită în casa unui bătrân, să-ţi aminteşti de propriile-ţi vise, să nu uiţi de tine, să rămâi copil.

Delaskela ne pune în faţă o oglindă în care ne vedem mici, reci şi egali, monotoni ca linia ce măsoara ritmul cardiac al unei persoane ce tocmai a încetat să respire, linia aceea galbenă care nu mai face de o vreme bip-bip-bip, ci doar un beeeep prelung şi jalnic, ce curge înspre nicăieri. O oglindă ce surprinde lucid deprinderile funcţionăreşti robotizante şi fără noimă – şi o face creionând imagini de un grotesc halucinant. Oamenii apar ca o specie de indivizi hilari, asemenea unor gândaci kafkieni îmbuibaţi cu marfuri de supermarket, la promoţie, o specie care nu mai crede în poezie – şi, deci, şi-a pierdut unica şansă spre mântuire.
Delaskela se dovedeşte, însă – chiar dacă a publicat până acum eseistică, publicistică şi roman – un poet de fineţe: Numele ei e Teodora. Îi ţin bine minte numele pentru ca face parte dintre acele femei la care nu am ajuns niciodata cu adevarat. Nu am putut trece de învelişurile de chihlimbar. Am rămas mereu în afara lor, agitându-ma sau privind extatic sau adormit. Păstrez în mine într-o lumina a claritaţii şi batrâneţii aceste femei. Păstrez gustul îndepartarii, imaginea chipului meu de abur lipita de pereţii din sticla ai lumii în care ele stau nemişcate, cu marginile lor subţiri şi zimţate de timbre poştale, cu braţele lor din porţelan aşezate pe măsuţa de ceai, cu surâsul lor enigmatic şi străin, în pantofii cu toc subţire, roşii, negri, albi, în rochiile lor de seara, în pijamale cu ursuleţi. Păstrez în mine tot ce se poate păstra sub formă de fluture. (p. 74)

Sensibilitatea şi delicateţea se împletesc, pe tot parcursul cărţii, cu cinismul, je m’en fiche-ismul şi abrupteţea; Delaskela are, indubitabil, un condei bărbătesc. S-ar părea că în această împletire de yin şi yang, în scoaterea la suprafaţa a emoţiilor omeneşti, combinată cu radiografierea unei carnalitaţi secate de sens şi vibraţie, stau şi centrul de greutate al carţii, şi mecanismul ei de coeziune. Între virtute – dragoste, generozitate, prietenie, dăruire, căldură, apropiere – şi viciu – decrepitudine, beţie, violenţă, mizerie –, povestea se scrie şi haios şi amar, şi ironic şi îngăduitor, însă uman. Unele cadre, cele ce cuprind reflecţii despre viaţă, moarte, iubire şi sensuri, au adâncime, lansează retorisme care pun frână la timp, fără să alunece în patetic; te pun pe gânduri. Altele sunt scrise la mişto sau, mai degrabă, nu pe bune – aşa cum e dialogul telefonic al naratorului cu un copil necunoscut, copil ce are un discurs matur şi autoreflexiv, de om trecut prin viaţă. Însă toate cadrează onest în economia cărţii.
Deşi am trăit, în repetate rânduri, de-a lungul lecturii, nevoia unui filon mai rezistent între textele din carte – nu mă puteam hotărî dacă să păşesc de la un text la altul închizând o portiţă după episodul anterior, sau lăsând-o întredeschisă ca să pot reface conexiunile între personaje sau situaţii – în final, volumul s-a închis rotund şi credibil. Cartea e bine scrisă şi merge până foarte aproape de cititor. Nevoia de o mai mare unitate ar putea să fie doar reacţia lectorului care s-a autoalimentat cu iluzia că va pătrunde într-o poveste cu “a fost odată” şi a aterizat într-un text postmodern.”

La tv – ştiri, nebunia plajelor de pe litoralul românesc, aglomeraţie, corpuri, corpuri, corpuri.  În astfel de momente devin uşor sociofob.

Liniştea de amiază a satelor vechi, cu bătrâni strânşi pe bănci din lemn la porţile caselor, discutând. Câini, căci fiecare casă are un căţel, mic sau mare. Pescarii – linişte şi răbdare.

Pruni, meri, rugi de mure. Un aer bun, sănătos, şi o lumină blândă a soarelui.  Sunt  sigur că am putea trăi frumos la sat, măcar o parte din vară. Am putea citi în livezi, pe iarbă. Departe de nebulozitatea marilor oraşe, măcar pentru un timp.

]]> http://delaskela.net/2010/07/25-iulie/feed/ 1 http://delaskela.net/2010/07/cazanele-mici/#utm_source=feed&utm_medium=feed&utm_campaign=feed http://delaskela.net/2010/07/cazanele-mici/#comments Sun, 25 Jul 2010 13:18:13 +0000 sorin http://delaskela.net/?p=1524 şi la noi în ţară e frumos, şi răcoare

Treapta a doua ar fi revelaţia nedreptăţii sociale, descoperirea unei lumi în care există oprimare şi oprimaţi, exploatatori şi exploataţi, privilegiaţi şi năpăstuiţi (vorba lui Arşavir Acterian). Participă la manifestaţii de stradă şi la conflicte cu poliţia, şi lecturează cu pasiune din scriitorii romantici (Chateaubriant, Kleist, Schiller). Intră în mişcarea comunistă dar după aproape cinci ani abandonează, ca urmare a proceselor de la Moscova şi a crimelor lui Stalin. Dezgustat de universul oamenilor se refugiază în cel al matematicilor (a treia treaptă), simţind că intră într-o viaţă nouă: “acest univers al simbolurilor îmi părea ca un opiu platonic”, îşi definitivează doctoratul în ştiinţe (fizică şi matematică) într-o profundă stare de criză spirituală – culpabilizează ştiinţa de dezumanizare, de faptul că interzice gândirea magică mulţumindu-se exclusiv cu gândirea logică. Marii savanţi ai fizicii atomice, spune, pregăteau în mod inconştient “apocalipsul nuclear” şi se făceau vinovaţi de “alienarea cauzată de tehnică”. Se apropie de suprarealişti tocmai pentru că ei semnificau polul opus raţiunii, şi răspundeau tentaţiei anarhice din propria sa adolescenţă. Matematică şi anarhism.

Soluţia lui Arşavir Acterian este pascaliană: “prefer să cred în Dumnezeu”. Cioran e adus şi el în discuţie – clipele de incertitudine, disperare, panică, îndoială – nu au reazem într-o certitudine absolută. E adevărat că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită, dar tot atât de adevărat este că nu-i putem afirma, fără a fi ridicoli, inexistenţa. “Ceea ce nouă ni se pare fragil, poate fi pentru alţii, adeveriţi în intuiţia şi în clarviziunea lor, parte integrantă din absolut şi din etern” (Jurnal în căutarea lui Dumnezeu, p. 161). Ceea ce pare fragil…O expresie asemănătoare foloseşte Wittgenstein: credinciosul autentic se deplasează pe un fir extrem de subţire, pentru noi pare un teren fragil, cu toate acestea, pentru el este singurul ferm şi sigur.

Referitor la intuiţia şi clarviziunea celor favorizaţi – de menţionat cursul sorbonard al lui Vladimir Lossky: Vision de Dieu. Teofania este de obicei o delegaţie, o intermediere. “îngerul feţei”  îl reprezintă pe Dumnezeu. Este Chipul Său dar şi Acoperământul Său. Dumnezeu rămâne ascuns, necunoscut deşi prezent. Dar cu Moise şi lacob discută “faţă către faţă”.

Arşavir Acterian cuprins de sentimentul inutilităţii (”la ce bun?” – p. 6), de senzaţia irealităţii lucrurilor (p. 13), de gustul amar al pieirii (p. 33). “Viziunea morţii a căpătat de la o vreme o acuitate deosebită” (p. 14). “N-am certitudinea că Dumnezeu există, dar îmi place să cred că El există, îl postulez şi mă căznesc să cred în el. Altfel, simt că mă mişc în haos şi parcă risc să-mi pierd minţile tot căutând un punct de sprijin absolut” (p. 6). Dumnezeu – pluta salvatoare în imensul naufragiu, de care vorbea, în Jurnalul său, l. D. Sîrbu.

Tot timpul, lecturând jurnalul lui Acterian, am gândit la acel tulburător final al scrisorii adresate de Constantin Noica lui Cioran: “te îmbrăţişez pentru că şi tu suferi şi nici tu nu ştii” (Sinaia, 16.111.1940 – a doua zi după moartea lui N.l.).

Consideraţiile lui Arsavir Acterian referitoare la Noica, Cioran, Eliade, lonescu (90-92, 96-97, 118-120, 141, 158, 167, 173 etc) conduc la un gând riscant, cumplit. Dar trebuie să-l iau în calcul: ratare in plan profund. Abandonare a Absolutului pentru Cultură. Spirite religioase fără religie…

Făcând o paralelă între sfârşitul lui Socrate (moarte de semizeu) şi sfârşitul lui Hristos, N. Steinhardt accentuează asupra luminii kafkiene a tabloului Crucificării: batjocorire, smârcuri, gunoaie, ocări, scuipături, hulire, spânzurare pe Cruce. O moarte trivială. Totul e bădărănesc, Hristos se stinge în acest decor bădărănesc, sinistru, îndurând, “Pe crucea blestemată şi scârnavă, cu trupul frânt şi capul aplecat”. Umilinţă a trupului, asumată {Hristos ştia). Ar fi putut să se sinucidă, precum Socrate sau precum altul, pentru a evita Calvarul (sumedenie de umilinţe, chinuri, batjocoriri), pentru a-şi ocroti trupul. Dar nu a făcut-o. Aici, în traiectul sinistru al Crucificării, în asumarea sa, nu e bravată, nici teatralitate, nici masochism, ci o lecţie adâncă. Dispreţul faţă de trup este dispreţul faţă de întemniţarea în lume, dispreţul faţă de lume, de universul în care omul e azvârlît pentru îndreptare. Valorile trupului nu înseamnă nimic – sunt proprietăţi ale deşertăciunii. Altceva este cu adevărat important. Ce-i spune Hristos Mariei cuprinsă în febra gesturilor lumeşti, în universul posac al “valorilor” trupului? – “Marto, Marto, pentru multe lucruri te străduieşti tu, dar unul singur trebuieşte”.

Hristos moare (”om nenorocit şi mizerabil”) asemeni fiecăruia dintre noi, cunoscând suferinţa şi frica (”şi strigând copilăreşte: de ce M-ai părăsit?”). Cu trupul frânt şi capul aplecat, precum în cutremurătorul tablou al lui Holbein, “Le Christ mort ou le Tombeau du Christ”, despre care vorbeşte Dostoievski în finalul Idiotului. Trupul lui Socrate mort nu îl ştim. Moartea sa rămâne închisă într-o aură solemnă, supraumană, în schimb, moartea lui Hristos este extrem de verosimilă, crudă.

]]> http://delaskela.net/2010/07/note-vechi-lecturi-stari/feed/ 0 http://delaskela.net/2010/07/sa-pictezi-lucrurile-pe-care-le-iubesc/#utm_source=feed&utm_medium=feed&utm_campaign=feed http://delaskela.net/2010/07/sa-pictezi-lucrurile-pe-care-le-iubesc/#comments Sat, 17 Jul 2010 05:53:45 +0000 sorin http://delaskela.net/?p=1511 Ieri am avut senzaţia că era joi, iar azi vineri. Defazat. Dar nu-mi explic. Ca şi cum aş fi pierdut o zi, ca şi cum mi-ar fi alunecat printre degete, ca o apă. Dar nu cu toate zilele vieţii noastre se petrece la fel?

Mă întreb cum ar fi să trăim în afara calendarului, fără zile, săptămâni. Doar prin marile anotimpuri. Întrebarea ar putea fi aceasta: dar câte anotimpuri aveţi? Păi, 168.

Ieri la amiază îmi vânturam pălăria de paie, aşezat pe vechea bancă de lemn din Ardeal (a aparţinut bunicilor Simonei – are cam 100 de ani) şi mă gândeam la Radu Petrescu, cel din Ocheanul întors sau din Părul Berenicei. Aşa cum sunt cărţi care neliniştesc, sunt şi cărţi care impun, subtil şi melodios, contrariul, liniştea, pacea interioară.

Am văzut un film tare plăcut, francez: Conversaţie cu grădinarul. (Dialogue avec mon jardinier). Să pictezi lucrurile pe care le iubesc, îi cere grădinarul. Motocicleta albastră, cuţitul şi sfoara, crapul uriaş şi molcom aşezat pe fundul mâlos al lacului, sfecla, dovleceii, chipul soţiei.

Ioana îmi spune: fă abstracţie de mine, aşezându-se la cafea. Şi mă gândesc că scrisul poate nu ar trebui să fie neapărat abstragere din lume, retragere, zid între tine şi ceilalţi. Ceilalţi, văzându-te că scrii, devin cât mai discreţi, nu vor să te deranjeze. Înţeleg că gestul e unul de izolare, de intimitate. Ca şi cum ai fi în toaletă. Dar totuşi poţi scrie aşa cum picta personajul din film, în grădină, lângă grădinarul său. Poţi scrie şi în metrou, în piaţă, în staţia de autobuz. Scrisul ca formă de comuniune, nu de retragere din lume.

Astă iarnă am citit în ziare despre o femeie tânără care s-a sinucis, ca urmare a unei depresii puternice. S-a spânzurat. M-am gândit atunci că vor suferi foarte mult cei doi copii ai ei, că nu vor înţelege niciodată de ce s-a întâmplat aşa ceva. Şi că soţul ei îşi va face totdeauna reproşuri grave. Când se întâmplă aşa ceva cei care rămân poartă cu ei vinovăţia, într-o mai mare sau mai mică măsură. Vinovăţie pentru că au ignorat-o, că nu au înţeles-o, că nu au făcut poate nimic să o ajute, că au evitat-o sau rănit-o grav, că e prea târziu să mai facă ceva. Totdeauna se întâmplă aşa.

Când o femeie se sinucide oamenii se uită cel mai atent la soţul ei. Se gândesc, fără să o spună, că el are vina majoră. Poate o înşela. Poate se purta urât cu ea. Poate nu-i mai arăta dragostea de care ea avea nevoie. Soţul rămâne prins între vocile mute şi acuzatoare din jur şi propriile voci mute, autoacuzatoare, care vor rămâne în el mult timp. Dacă moartea simplifică totul, sinuciderea nu reuşeşte asta, căci sinuciderea e o moarte pe jumătate, căci continui să exişti prin compasiune, derută, teamă, vinovăţie, prin toate întrebările fără răspuns care le laşi în ceilalţi, prin această ’’ruşine’’ ce o resimţi în faţa celorlalţi.

Apoi e problema, şi una foarte gravă, a înmormântării. Îmi spunea M că, la ei în zonă, cei care se sinucid sunt îngropaţi lângă casă, nu în cimitir, că nu au parte de slujbă în biserică. Nu e deloc simplu, moral, religios.

Poate că Mădălina Manole nu s-a sinucis. Îmi place să cred că nu a făcut-o, că a fost doar o presiune grea în sufletul ei, un moment de derută, de neatenţie, un accident.

De ce se sinucid femeile? E o întrebare cam tâmpită, căci şi bărbaţii se sinucid. Îmi amintesc, de la tv, un băiat care s-a sinucis lăsând un bilet :’’pe mine nimeni nu m-a iubit niciodată’’.

Femeile invocă în general lipsa de afecţiune.  La un moment dat se simt neglijate, abandonate afectiv, resimt golul. Şi atunci se clatină. Se lasă unei suferinţi lente şi stăruitoare. Şi atunci …alunecă.

Deşi înţeleg ce se întâmplă nu-mi place acest fenomen de alunecare. Cred că poţi ieşi din depresie pur şi simplu agăţându-te de cele o mie de lucruri frumoase ale vieţii tale. E imposibil să nu le vezi. E absurd să te prăbuşeşti aşa. Viaţa, atât cât e şi aşa cum e ea, cu bune, cu rele, e o chestie mişto. Să zicem că soţul mă înşeală cu una mai tânără. Ei şi? Oamenii se apropie şi se pot îndepărta, dacă aşa le e dat să se întâmple. Nu e sfârşitul lumii.

Mă rog…

Dumnezeu să o odihnească pe Mădălina Manole.

Cam multe chestii literare în ultima vreme. În fond, literatura e bună dacă nu o iei în serios. Mă gândesc la ce spune Richard Ford în Cronicarul sportiv: ’’… şi am simţit nevoia să mă întorc de la literatură înapoi la viaţă, de unde să pot ajunge undeva. Omenirea nu are nimic de pierdut când un scriitor decide să pună punct definitiv’’

După ce anul trecut era să o mierlesc viaţa mi se pare acum o chestie tare mişto, fără să-mi fac mari iluzii, şi fără să am vreo miză spectaculoasă, alta decât aceea de a o trăi pur şi simplu, zi după zi, ca pe un fel de vacanţă de vară.

Cronica:

’’Dacă lumea noastră, în micile şi marile ei zvârcoliri cotidiene ar trebui să stea sub zodiac  unui surâs cinic-amar, acela i-ar aparţine , fără  îndoială antieroului din cele două romane scrise de Delaskela, insului aceluia aparent banal şi inconsistent ca stare civilă şi profesională, dar trăitor în prelungirea acută a unui ochi interior ciclopic. În „Abisex”, romanul anterior, acest ins căuta încă, adulmeca nesăţios, ispitea şi, în general, experimenta; îi presimţeai foamea amestecată cu marasmul incipient , dar şi înflorirea hrănită din clipirea speranţei; în acest „roman-puzzle” (cum, ingenios îl numeşte Gelu Negrea ) , observatorul îşi plimbă sufletul obosit şi deasupra şi în măruntaiele unei lumi în crepuscul, erodată de propriile-i limite şi neputinţe, înfricoşată de efemer, bolnavă de fragmentar. Nimic din această lume nu-şi mai poate păstra (dacă a avut-o vreodată…) puritatea iniţială, cele mai mărunte acte de viaţă se vulgarizează prin recurenţă, u m a n i t a t e a  c o l c ă i e  î n dimensiunea ei blestemat orizontală, erosul şi băutura rămân doar paliative…Cele 30 de piese ale acestui puzzle pot fi citite şi ca texte autonome, destule dintre ele par scrise chiar cu intenţia clară de a fi receptate astfel, fiind reunite ulterior într-o carte care poate plăcea sau intriga în egală măsură. Structural, Delaskela se propune mai degrabă ca eseist cu un discurs poetic la nivel stilistic (şi cred că acesta este şi punctul f o r t e al tuturor cărţilor sale, seducţia  ideilor  turnate într-o formă fluidă, mătăsoasă), astfel încât „Abisex” şi „Noaptea pisicilor lungi” sunt impropriu numite „romane”, chiar dacă în ultimele decenii specia ca atare este extrem de proteică, inclusive la nivel formal. Autorul însuşi evită această încadrare câtă vreme textul său se structurează de la sine, precum pânza de păianjen, fin şi dur, elastic şi rezistent în împletirea concentrică a firului confesiv. Semnele exterioare ale trăirii dinăuntru ţin de simţurile elementare, în special de tactil, prelungite firesc în gestica diurnă: ronţăirea unui biscuit, mersul la WC, aprinderea unei ţigări, pregătirea cafelei, privitul pe fereastră, cufundarea obsesivă în  lumea de  carton  a televizorului şi a computerului etc. Toate nasc întrebări neliniştitoare pe marginea vieţii celorlalţi şi a propriei vieţi văzută ca o risipă inexorabilă, camuflată deseori în literatură , în autoficţiunea care, din păcate, „nu aduce mântuirea”. Oriunde şi-ar purta trupul – la birou, pe străzi, în metrou, acasă, la spital, în camera unei femei – sufletul e ulcerat de automatismele perfect însuşite prin care rezistăm zilnic. Frumseţea, tot mai împuţinată, se întrezăreşte fulgurant fie pe chipul îngândurat al unei femei care-şi dă o şuviţă de pe fruntea încă tânără, fie în puţinele amintiri despre inocenţa pierdută a copilăriei: bucata de pâine unsă cu dulceaţa bunicii, mingea ţinută între trup şi genunchi de copilul poposit pe o scară de piatră… În chip firesc, recurenţa vieţii conduce la recurenţa textului. In sine dubla recurenta oboseşte cititorul indeosebi pe cel profesionist. E mult prea mult din atitudinea jovial-sictirită a unui Bukowski, Miller sau Kerouak. Dacă lumea occidentală s-a cufundat inconştient în muncă-producţie-consum, adevărată mană cerească pentru scriitori, românii abia se înfruptă din pericolul unui astfel de trai. Adevăraţii  cronicari  ai consumismului autohton sunt încă în faşă.Vor creşte şi vor scrie cărţi despre noi. Sorin Delaskela, oricât de talentat ar fi, riscă să cadă în manierism. Poza dezabuzării, fâlfâită pe blog, scânteind în cărţi, tinde să ia locul trăirilor autentice. Care trăiri, induse încă se resimt în cărţile sale: foşnetul tăcerii, aerul zvelt dintre oameni, misterul fiinţei feminine, criza vârstei a doua, teama de irosire… toate încă sunt acolo, surprinse cu fineţe, încastrate definitiv în carnea textului. Rezistă, din orice unghi ar fi receptate , bucăţi precum „ Funcţiorii prafului”, „ Lecţia  de  franceză ” , „Lumea amiezii”, „Hărţile” sau „Dincolo de Marile Ziduri”. Fragmente din multe alte capitole ale acestei cărţi. ”Noaptea pisicilor lungi” este o carte interesantă. Nu-ţi taie respiraţia, dar o ţine în şah, sacadat, până la final. Poate că „literatura nu ne va mântui” mai mult decât o face viaţa însăşi, dar, aşa cum frumos spui, „închide în încordarea sa strălucirea acestui eşec de a dori să rosteşti totul, viaţa în ritmul căreia te mişti, ca într-un dans, apele care îţi cuprind în şuvoiul lor gleznele’’

VIORICA STĂVARU

(Noaptea pisicilor lungi de Sorin Delaskela, editura BRUMAR, Timişoara, 2010, 162 pagini)

La întoarcere, trecând prin Tismana, ne-am oprit la casa de vară a lui Valentin Taşcu. Am admirat, în spatele casei, un chioşc din lemn arcuit peste apele repezi. Mi s-a părut un loc liniştit şi plăcut. Andrei a urcat în micul cimitir de peste drum pentru a aprinde o lumânare la mormântul lui Valentin Taşcu. Gestul acesta simplu şi frumos mie îmi spune mult despre caracterul unui om.

in foto (Andrei Novac şi Ioana Bogdan)

De la una din ferestrele hotelului se putea vedea Poarta sărutului. Am locuit la mansardă, într-o casă veche, frumoasă. Baia era foarte mare, placată în faianţă vernil şi albastru.

La lansarea cărţilor, la librăria Mihai Eminescu, au fost cca 40 de persoane. Mult peste aşteptările noastre, căci era vineri după-amiază. Am epuizat destul de repede cărţile. Nu am fost prea inspirat la autografe. Înainte de lansare am acordat şi eu şi Ioana Bogdan un interviu lângă o fântână arteziană. Am vorbit despre acel îndepărtat moment când am fost în excursie cu clasa, cu mama, la Masa tăcerii. Îmi amintesc foarte bine cum am coborât din autocar, cum Vali, o colegă, a vomitat fix pe spatele meu şi mama a trebuit să-mi spele jacheta. Cred că a făcut cineva şi fotografii atunci, dar eu nu le am. E o imagine veche, îndepărtată. Cumva parcă nici nu-mi mai aparţine mie. O imagine pe care am folosit-o în această carte la un moment dat. Abia atunci, pe marginea fântânii, lângă Mihaela, mi-am amintit de acest lucru şi am avut sentimentul unui cerc care cumva se închide în urma ta, fără ca acest lucru să însemne ceva sau altceva, pur şi simplu…

Cu Dan T. m-am regăsit repede şi firesc, ca şi cum ne-am fi despărţit ieri.  Ne-am salutat de la distanţă, în piaţă. Apoi ne-am amintit de răcoarea treptelor pe vremea restanţelor de toamnă. M-am bucurat enorm să-l revăd. Îmi pare rău doar că nu am stat de vorbă mai mult.

(cu Dan Tristian)

Andrei Novac şi Ion Şerban Drincea au vorbit despre cartea mea, la librărie. Şi le mulţumesc. Andrei Novac a fost o gazdă şi un interlocutor minunat. M-am bucurat foarte mult să-l cunosc.

Joi seara am fost invitat, împreună cu Ioana Bogdan, la Tele 3, unde am vorbit o oră, în voie, despre cărţi, scriitori, lume. Moderatorul emisiunii a fost Mihaela Pitpalacă, o veche prietenă, şi un jurnalist pe care l-am  preţuit mereu.

A doua zi am fost la Gorj TV, la un matinal. Şi am stat pe nişte fotolii simpatice, portocalii.

La lansări a vorbit Dan Mircea Cipariu despre cartea Ioanei Bogdan, Poeme înainte şi după Claudiu, făcând, în final, şi o rafinată şi politicoasă trecere spre proza mea, şi i-am admirat supleţea gândirii, şi felul  remarcabil în care a recitat la un moment dat, două din poemele Ioanei. Pur şi simplu a creat o viziune, un dramatism subtil şi echilibrat, din exerciţiul său retoric.

Mi-a plăcut Tg Jiu. Oamenii, locurile. Am revăzut doi vechi prieteni, pe Dan T şi pe Mihaela P. L-am reîntâlnit pe  Ion Şerban Drincea, la care ţin foarte mult pentru că este un om tare fain şi un scriitor  pe care l-am citit totdeauna cu drag şi interes. I-am cunoscut pe Andrei Novac şi pe Dan Mircea Cipariu. Am dat autografe, am discutat cu oameni foarte interesanţi, am făcut pe ”interesantul” la tv.