Să pictezi lucrurile pe care le iubesc
Ieri am avut senzaţia că era joi, iar azi vineri. Defazat. Dar nu-mi explic. Ca şi cum aş fi pierdut o zi, ca şi cum mi-ar fi alunecat printre degete, ca o apă. Dar nu cu toate zilele vieţii noastre se petrece la fel?
Mă întreb cum ar fi să trăim în afara calendarului, fără zile, săptămâni. Doar prin marile anotimpuri. Întrebarea ar putea fi aceasta: dar câte anotimpuri aveţi? Păi, 168.
Ieri la amiază îmi vânturam pălăria de paie, aşezat pe vechea bancă de lemn din Ardeal (a aparţinut bunicilor Simonei – are cam 100 de ani) şi mă gândeam la Radu Petrescu, cel din Ocheanul întors sau din Părul Berenicei. Aşa cum sunt cărţi care neliniştesc, sunt şi cărţi care impun, subtil şi melodios, contrariul, liniştea, pacea interioară.
Am văzut un film tare plăcut, francez: Conversaţie cu grădinarul. (Dialogue avec mon jardinier). Să pictezi lucrurile pe care le iubesc, îi cere grădinarul. Motocicleta albastră, cuţitul şi sfoara, crapul uriaş şi molcom aşezat pe fundul mâlos al lacului, sfecla, dovleceii, chipul soţiei.
Ioana îmi spune: fă abstracţie de mine, aşezându-se la cafea. Şi mă gândesc că scrisul poate nu ar trebui să fie neapărat abstragere din lume, retragere, zid între tine şi ceilalţi. Ceilalţi, văzându-te că scrii, devin cât mai discreţi, nu vor să te deranjeze. Înţeleg că gestul e unul de izolare, de intimitate. Ca şi cum ai fi în toaletă. Dar totuşi poţi scrie aşa cum picta personajul din film, în grădină, lângă grădinarul său. Poţi scrie şi în metrou, în piaţă, în staţia de autobuz. Scrisul ca formă de comuniune, nu de retragere din lume.
“Scrisul ca formă de comuniune, nu de retragere din lume.”
Exact la asta mă gândeam când am început să citesc despre filmul cu grădinarul. Dar ai surprins tu exact ideea la sfârşit.
exact