puncte slabe
M-am trezit pe la 7 ca să citesc mai atent cronica vigilent neconcesivă a Vioricăi Stăvaru la cartea mea, apărută azi într-un cotidian. Sigur că îmi dau şi eu seama de punctele slabe, şi nu puţine, ale acestei cărţi. Din punctul meu de vedere e un fel de pauză de respiraţie. E tot ce am putut da în aceşti ani. Poate că am stat prea mult timp în jurul acestor texte şi acest lucru se simte. Unele stau în picioare, altele poate că nu. Manierism, desigur. Poza dezabuzării, probabil. Mă rog, ce mai pot face acum? Mereu îmi zic că de fapt în aceşti doi ani din urmă nu aş fi putut da un text mai bun, chiar dacă aş fi vrut. Uneori nici nu am curaj să privesc aceşti doi ani din urmă. Mă fac că sunt ok. Dar ştiu că nu sunt.
Cronica:
’’Dacă lumea noastră, în micile şi marile ei zvârcoliri cotidiene ar trebui să stea sub zodiac unui surâs cinic-amar, acela i-ar aparţine , fără îndoială antieroului din cele două romane scrise de Delaskela, insului aceluia aparent banal şi inconsistent ca stare civilă şi profesională, dar trăitor în prelungirea acută a unui ochi interior ciclopic. În „Abisex”, romanul anterior, acest ins căuta încă, adulmeca nesăţios, ispitea şi, în general, experimenta; îi presimţeai foamea amestecată cu marasmul incipient , dar şi înflorirea hrănită din clipirea speranţei; în acest „roman-puzzle” (cum, ingenios îl numeşte Gelu Negrea ) , observatorul îşi plimbă sufletul obosit şi deasupra şi în măruntaiele unei lumi în crepuscul, erodată de propriile-i limite şi neputinţe, înfricoşată de efemer, bolnavă de fragmentar. Nimic din această lume nu-şi mai poate păstra (dacă a avut-o vreodată…) puritatea iniţială, cele mai mărunte acte de viaţă se vulgarizează prin recurenţă, u m a n i t a t e a c o l c ă i e î n dimensiunea ei blestemat orizontală, erosul şi băutura rămân doar paliative…Cele 30 de piese ale acestui puzzle pot fi citite şi ca texte autonome, destule dintre ele par scrise chiar cu intenţia clară de a fi receptate astfel, fiind reunite ulterior într-o carte care poate plăcea sau intriga în egală măsură. Structural, Delaskela se propune mai degrabă ca eseist cu un discurs poetic la nivel stilistic (şi cred că acesta este şi punctul f o r t e al tuturor cărţilor sale, seducţia ideilor turnate într-o formă fluidă, mătăsoasă), astfel încât „Abisex” şi „Noaptea pisicilor lungi” sunt impropriu numite „romane”, chiar dacă în ultimele decenii specia ca atare este extrem de proteică, inclusive la nivel formal. Autorul însuşi evită această încadrare câtă vreme textul său se structurează de la sine, precum pânza de păianjen, fin şi dur, elastic şi rezistent în împletirea concentrică a firului confesiv. Semnele exterioare ale trăirii dinăuntru ţin de simţurile elementare, în special de tactil, prelungite firesc în gestica diurnă: ronţăirea unui biscuit, mersul la WC, aprinderea unei ţigări, pregătirea cafelei, privitul pe fereastră, cufundarea obsesivă în lumea de carton a televizorului şi a computerului etc. Toate nasc întrebări neliniştitoare pe marginea vieţii celorlalţi şi a propriei vieţi văzută ca o risipă inexorabilă, camuflată deseori în literatură , în autoficţiunea care, din păcate, „nu aduce mântuirea”. Oriunde şi-ar purta trupul – la birou, pe străzi, în metrou, acasă, la spital, în camera unei femei – sufletul e ulcerat de automatismele perfect însuşite prin care rezistăm zilnic. Frumseţea, tot mai împuţinată, se întrezăreşte fulgurant fie pe chipul îngândurat al unei femei care-şi dă o şuviţă de pe fruntea încă tânără, fie în puţinele amintiri despre inocenţa pierdută a copilăriei: bucata de pâine unsă cu dulceaţa bunicii, mingea ţinută între trup şi genunchi de copilul poposit pe o scară de piatră… În chip firesc, recurenţa vieţii conduce la recurenţa textului. In sine dubla recurenta oboseşte cititorul indeosebi pe cel profesionist. E mult prea mult din atitudinea jovial-sictirită a unui Bukowski, Miller sau Kerouak. Dacă lumea occidentală s-a cufundat inconştient în muncă-producţie-consum, adevărată mană cerească pentru scriitori, românii abia se înfruptă din pericolul unui astfel de trai. Adevăraţii cronicari ai consumismului autohton sunt încă în faşă.Vor creşte şi vor scrie cărţi despre noi. Sorin Delaskela, oricât de talentat ar fi, riscă să cadă în manierism. Poza dezabuzării, fâlfâită pe blog, scânteind în cărţi, tinde să ia locul trăirilor autentice. Care trăiri, induse încă se resimt în cărţile sale: foşnetul tăcerii, aerul zvelt dintre oameni, misterul fiinţei feminine, criza vârstei a doua, teama de irosire… toate încă sunt acolo, surprinse cu fineţe, încastrate definitiv în carnea textului. Rezistă, din orice unghi ar fi receptate , bucăţi precum „ Funcţiorii prafului”, „ Lecţia de franceză ” , „Lumea amiezii”, „Hărţile” sau „Dincolo de Marile Ziduri”. Fragmente din multe alte capitole ale acestei cărţi. ”Noaptea pisicilor lungi” este o carte interesantă. Nu-ţi taie respiraţia, dar o ţine în şah, sacadat, până la final. Poate că „literatura nu ne va mântui” mai mult decât o face viaţa însăşi, dar, aşa cum frumos spui, „închide în încordarea sa strălucirea acestui eşec de a dori să rosteşti totul, viaţa în ritmul căreia te mişti, ca într-un dans, apele care îţi cuprind în şuvoiul lor gleznele’’
VIORICA STĂVARU
(Noaptea pisicilor lungi de Sorin Delaskela, editura BRUMAR, Timişoara, 2010, 162 pagini)
dintotdeauna m-au fascinat cronicile… sunt ca si comenariile la un post pe blog
tu esti în fotografie?
eu, in ipostaza mea old meditativa
eu zic ca e bine cea scris d-na viorica stavaru ( trebuie sa ma dau umpic pe gughel sa vad cine este doamna )
si iata ca aceasta carte are numai 162 de pagini .. si mai esti si raportat la calibre de genul lui bukowski si miller
mi-a placut ! pare sa fie foarte sincera .
dezapreciez romanismul ala “lingustic” de a spune doar dulcegarii . asadar .. curat aerisit si proaspat !
p.s. miller e gagiul ala care a zis ca .. “cine nu-l cunoaste pe nietzsche a trait degeaba” ?
miller a zis o groaza de chestii misto rau, poate a zis si asta, nu stiu exact…e sincera V.S., e cum trebuie sa fie, fara dulcegariii et comp…
p.s. si sa mai zimbesti din cind in cind
privirea asta e prea critica in sensul ca spune cam asa : ..
” tu aia d-acolo mincatiash traiectoria universala ce zici ? .. ”
da, cred ca ar trebui sa zimbesc mai des…”mincatzias traiectoria…”hahahaha
Despre cronici, nu pot decat sa
. Este ca si cum as asculta parerea unui astronaut despre o calatorie spatiala. Eu cred ca doar cititorul conteaza, ceea ce descopera el in calatoria spatiala. Din pacate, am observat ca si autorii si cititorii se lasa influentati de cronicari.
cititorul conteaza, asa este…
Bun, și cartea unde o găsesc? Am vreo șansă să dau peste ea prin Brașov?
Doar daca editura a reusit sa trimita la Brasov. Din pacate difuzarea cartii lasa de dorit. E trist si enervant pt mine. Dar pot trimite eu, prin posta, daca vrei sa o citesti. De fapt o sa fac o sectiune ceva, in sensul acesta…
Ok. Că pe site-ul editurii n-am ce face. Credeam că au o secțiune de comenzi, cum ar fi fost normal. Nix!
Iar la librăriile din Brașov nu găsesc editura Brumar. Cu toate că mai am cîteva de vizitat.
O carte fara puncte slabe in sensul de scaderi, momente de respiro, devine plictisitoare. Ca si o femeie, daca e perfecta din toate punctele de vedere e buna de pusa in vitrina, in niciun caz nu faci dragoste cu ea.
consolant gand, multumesc…