25 iulie
Reporterul m-a interpelat pe aleile parcului, ce părere am despre deshumarea soţilor Ceauşescu ?, şi dacă asta ne va ajuta să aflăm adevărul despre revoluţia din decembrie ‘89- eu îmi vânturam uşor pălăria din paie, privind ’’în camera’’ cu sentimentul că timpul, timpul cel mare al lumii, e un fel de mare islaz bătut de soare, eu sunt undeva la o margine a lui şi pot privi în urmă, cu mâna straşină la frunte sub soarele arzător, iar acest adevăr, dacă îl vom găsi şi dacă el există, ne va găsi obosiţi şi nu cred că ne va ajuta cu nimic, nu cred că e acel adevăr care luminează şi ne va salva, e doar un oarecare adevăr istoric, cumva exterior, cumva îndepărtat şi străin, cel puţin eu aşa simt.
La tv – ştiri, nebunia plajelor de pe litoralul românesc, aglomeraţie, corpuri, corpuri, corpuri. În astfel de momente devin uşor sociofob.
Liniştea de amiază a satelor vechi, cu bătrâni strânşi pe bănci din lemn la porţile caselor, discutând. Câini, căci fiecare casă are un căţel, mic sau mare. Pescarii – linişte şi răbdare.
Pruni, meri, rugi de mure. Un aer bun, sănătos, şi o lumină blândă a soarelui. Sunt sigur că am putea trăi frumos la sat, măcar o parte din vară. Am putea citi în livezi, pe iarbă. Departe de nebulozitatea marilor oraşe, măcar pentru un timp.
Tags: ioana bogdan
Adevar istoric… neeeah. Dar restul… linistea… esti un fericit!
si tu, si tu esti