Ce vară dubioasă, exclamă şoferul de taxi. Eu surâd pe bancheta din spate privind casele în vreme ce coborâm pe str Cicero, lăsând în urmă, în stânga şi dreapta,  alte stradele, ca vertebrele unui peşte marin, albe, ordonate, lucind în lumina unui soare uşor ezitant. Vorbim apoi despre fabricile care s-au închis, despre teamă şi oamenii în care se așează teama, despre acest oraş, cât de frumos e, cum ar fi putut fi, spune el, un mic Monaco. Mă gândeam că aş fi putut fi cronicar la curtea  prinţului acestui mic regat danubian. Dimineaţa l-aş fi însoţit pe Prinţ prin grădinile de trandafiri, am fi urmărit norii şi am fi discutat despre oameni, despre legile nescrise ce îi aduc laolaltă, despre binele ce poate lumina somnul lor, despre liniştea cu care inima lui învăluie zidurile acestei cetăţi, jocul copiilor, cântul femeilor dincolo de ferestrele deschise, chipurile bărbaţilor ce conduc pe străzile pietruite, ordonate, lucind în lumina acestui soare incert precum vertebrele unui peşte marin. Căci ştim din Citadela că adevărata putere a unui principe nu-s nici zidurile, nici armatele adăpostite sub armurile de oţel sau flamuri, nici numărul vocilor care cheamă zeii războiului, nici înţelepţii aplecaţi asupra hărţilor, nici monezile, ci cu totul altceva, subtil şi inexprimabil desigur – dragostea, dragostea cu care inima lui de Prinţ îmbrățișează neştiut şi neobosit oamenii şi vietăţile, speranţele şi suferinţele lor mărunte, întregul acesta ordonat, adăpostit dincolo de zidurile acestei cetăţi.

2 Responses to “prinţul meu”

1. Monica says:

   3 July 2010 at 22:11

   Salut cu mare placere orice cititor al Citadelei. Nu cunosc prea multi

   Reply
   • sorin says:

     4 July 2010 at 06:31

     Multumesc. Si eu te salut, Monica

     Reply