Trebuie să fii destul de puternic în zilele de acum pentru a nu resimţi impactul amărăciunii generale, amorţeala, deruta, nevroza socială. Dar cât de puternic poţi fi? Cât de detaşat? Ce mecanisme de apărare să invoci şi ce ziduri să înalţi între tine şi această lume care se destramă?

Mă uitam ieri la tv, la chipul unui ministru de finanţe. Nu mă interesa ce anume spunea, ştiam deja, dar mă interesa cum spunea, ce transmitea chipul lui obosit, mimica, paloarea, surâsul acela placid, deloc convingător. Ne-ar trebui politicieni pe al căror chip şi în al căror discurs să vedem lumina unei viziuni, o anume fermitate vizionară, şi care să ne solidarizeze şi să trezească în noi încrederea. Căci până la urmă marele obstacol e unul de ordin psihologic: neîncrederea, atomizarea, lipsa de orizont.

O soluţie ar fi să eviţi pentru multă vreme televizorul, buletinele de ştiri şi emisiunile de dezbatere – care nu sunt decât lungi, obositoare lamentări, înşiruiri de acuze, vehemenţe şi neputinţe. Să te fereşti de impactul lor negativ. Dar cât poţi face asta? Cât poţi sta în afara vuietului general?

Telecomanda e un dat democratic.

Mă gândeam că aş putea evita lucrurile dacă m-aş retrage undeva la munte, într-un canton. O mică fermă, o comunitate liniştită. Cât încă mai sunt puternic şi mai pot căra o găleată de apă de la fântână sau tăia lemne. Un fel de falanster. Cam utopic, căci sunt prea leneş, prea legat de comodităţi burgheze. Până la urmă m-ar deprima izolarea de canton. Aş sta pe mes, dacă aş avea semnal, apoi ar trebui să mulg vaca.

Sunt iremediabil urban, deşi purtat uneori de nostalgia unei societăţi arhaice, pure.

Ce vară dubioasă, exclamă şoferul de taxi. Eu surâd pe bancheta din spate privind casele în vreme ce coborâm pe str Cicero, lăsând în urmă, în stânga şi dreapta,  alte stradele, ca vertebrele unui peşte marin, albe, ordonate, lucind în lumina unui soare uşor ezitant. Vorbim apoi despre fabricile care s-au închis, despre teamă şi oamenii în care se așează teama, despre acest oraş, cât de frumos e, cum ar fi putut fi, spune el, un mic Monaco. Mă gândeam că aş fi putut fi cronicar la curtea  prinţului acestui mic regat danubian. Dimineaţa l-aş fi însoţit pe Prinţ prin grădinile de trandafiri, am fi urmărit norii şi am fi discutat despre oameni, despre legile nescrise ce îi aduc laolaltă, despre binele ce poate lumina somnul lor, despre liniştea cu care inima lui învăluie zidurile acestei cetăţi, jocul copiilor, cântul femeilor dincolo de ferestrele deschise, chipurile bărbaţilor ce conduc pe străzile pietruite, ordonate, lucind în lumina acestui soare incert precum vertebrele unui peşte marin. Căci ştim din Citadela că adevărata putere a unui principe nu-s nici zidurile, nici armatele adăpostite sub armurile de oţel sau flamuri, nici numărul vocilor care cheamă zeii războiului, nici înţelepţii aplecaţi asupra hărţilor, nici monezile, ci cu totul altceva, subtil şi inexprimabil desigur – dragostea, dragostea cu care inima lui de Prinţ îmbrățișează neştiut şi neobosit oamenii şi vietăţile, speranţele şi suferinţele lor mărunte, întregul acesta ordonat, adăpostit dincolo de zidurile acestei cetăţi.

În general privesc norii, aş răspunde oricui m-ar întreba: ce faci? Mi se pare cea

mai bună îndeletnicire posibilă.

E foarte răcoare acum, în grădină, când scriu. Am pe mine două flanele şi fularul bine strâns în jurul gâtului. Lumina soarelui e crudă, străbate frunzişurile. În dreapta mea un mănunchi de trandafiri roşii se înalţă şi leagănă sub apăsarea vântului.  O să devin, treptat, un peisagist rural.

În vara aceasta o să-mi redactez jurnalul. Parcă mă regăsesc mai mult acolo, în ritmurile lui, decât în prozele din Noaptea pisicilor. Ca şi cum tot acest timp trecut, al ultimilor doi ani, a rămas nerostit până la capăt, sau neprivit atent. Poate că scrisul se naşte din tot ceea ce avem nelămurit cu noi înşine şi cu ceilalţi, ca un fascicol de lumină pe care-l plimbăm pe suprafaţa întunecată a lucrurilor.

Ieri după amiază străzile Severinului, aproape pustii. Ca şi cum oamenii ar fi plecat pentru totdeauna, s-ar fi retras cu toţii în Nord, în păduri, la malul apelor repezi de munte. Ca şi cum am fi optat cu toţii, deodată, pentru protocivilizaţie, pentru acel primitivism frumos şi simplu din zorii umanităţii.

Eu cred că am făcut parte dintr-un trib de pescari.

Am adormit cu imaginea lui Dan Diaconescu cu braţele încătuşate ridicate deasupra capului.