viaţa ca ţărm
Cu cât laşi mai multă vreme un text, o povestire, o imagine, cu atât mai mult ea se aşază, aşa cum se aşază-reaşază cerul după furtună. În final ar trebui să fie o oglindă suficient de clară. E probabil acelaşi fenomen ca în cazul unui vin: abia după o vreme devine. La început e dulce, spumos, apoi aspru, acid, ne-format. În final povestirea trebuie să lase subtile urme pe sticla paharului, dezvăluindu-şi calm buchetul, să lase o amprentă.
Mă gândesc la această analogie privindu-mi textele din cartea aceasta la care întârzii de ceva vreme, Noaptea pisicilor lungi. Într-un fel ea e gata. Paginile ei sunt scrise şi au rumoarea unui vin tânăr. Într-un fel însă ea nu va fi niciodată definitivă, sau nu acum. Toate imaginile ei aşteaptă să se re-aşeze, să se pătrundă într-o licoare anume, ce acum e doar promsiune, aşteptare şi posibilitate.
Scriu greu şi rar. Poate că primele straturi trasez rapid. Dar aceste straturi ce reliefează o lume sunt ca dunele de nisip din deşert. Ele se transformă neaşteptat sub atingerea vântului uscat.
Aş fi vrut să o fi publicat deja, din nerăbdarea de a fi prezent în librării, în mâinile cititorilor, în proprii mei ochi. Din dorinţa de a-mi părea mai viu, şi un om cu sens, purtat de un sens, poate acela de a spune ceva. Această nerăbdare arzătoare, uneori panicardă. Această urgenţă ce vine din sentimentul apăsător al timpului care trece, a trecut. Din dorinţa de a exprima un timp atât de personal. Dar e mai bine să nu te laşi pradă grabei, nerăbdării, orgoliului minor şi exclamativ. Arta spre care aspir nu e un meci de box, spectacular, jucat sub lumina imediatului, reflectoarelor, presiunii mulţimii. Metafora ei ar putea fi imaginea lui Spinoza şlefuind lentile.
În sfârşit, după ce am spart din neatenţie prima sticlă, ieri m-am putut consacra unui Bordeaux probabil comun (după vorbă, după preţ), de 5 ani. Seamănă foarte bine cu vinul din regiunea mea, sudică, vigorant, sec, deloc elitist, dar care stă pe picioarele sale (ca să zic aşa) cu o anume vanitate. Reclamă în mod clar o brânză uscată, tare.
Textul e o lentilă. O apleci asupra lumii tale iar claritatea ei trebuie să fie neîndoielnică.
Mă amuz gândindu-mă că de fapt am stat zile întregi doar asupra unor fraze de început, căutând să găsesc cea mai bună aşezare a cuvintelor în imagini. Zile întregi m-am gândit doar la imaginile acestea, m-am lăsat purtat de ele, căutând Expresia lor desăvârşită. Prea mult mi-am spus. Căci în acest ritm nu ajungi departe. Dar în fond trebuie să ajung undeva? Aş putea scrie toată viaţa doar un haiku. L-aş putea scrie şi rescrie mereu, pe foi interioare, cu minuţie, cu ardoare, fără grabă şi fără dorinţa de a dovedi ceva.
Mă gândesc la felul straniu în care imaginile se pierde, se disipează, îndepărtându-se interior, devenind dune de nisip la marginea deşertului. Atunci când cobori în cartierele mărginaşe, pe stradele înguste, pietruite, şi de sus, de pe Marile Ziduri, poţi privi în linişte felul în care vântul le mângâie şi modelează neîncetat formele, apropiindu-le, îndepărtându-le. Vântul nu e altceva decât dragoste şi uitare, regăsire şi moarte, nostalgie şi joc.
Mă gândesc la felul în care femeile vin şi pleacă, la felul în care traversează un bărbat, viaţa lui. Cum trec prin inima lui, grăbite sau răbdătoare, aşa cum trec corăbiile prin largul întunecat al mării, cu pânzele ridicate, aproape ireale, purtate de vântul de miazăzi. De la o vreme viaţa ta e chiar acest ţărm stâncos ce-ţi oferă îndepărtarea şi largul întunecat şi fremătător al mării.
viaţa ca un ţărm…Ţărmul poartă urme de paşi…Valurile ce vin înspre ţărm nu ştiu a le recunoaşte câteodată. Un ţărm poate fi simţit câteodată prea îndepărtat…nu are atâta putere valul…nu are pe cine lua să poarte.