Slow Life.Slow Art for a Slow Revolution
În ultimii ani m-am mişcat mult mai încet. Mi-am impus treptat, zi după zi, un ritm mai aşezat, mai calm. Am ieşit din cercul propriei mele precipitări, al grabei, nerăbdării, goanei, al implicării sociale. Mi-am lărgit cât mai mult timpul personal, timp pe care l-am consacrat lentorilor de tot felul. Oblomov a devenit figura mea emblematică. Mă trezesc de regulă pe la 6 şi îmi beau cafeaua fără nicio grabă, timp de o oră, oră în care îmi place să simt aerul rece al dimineţii, să survolez bloguri sau să scriu câteva note frivole în jurnalul meu de leneş.
Câştig mai puţini bani, e adevărat. Dacă m-aş agita puţin aş reuşi să câştig mai bine. Ciudat este că în toţi anii în care am tras ca un bivol banii îmi ajungeau şi nu-mi ajungeau niciodată şi o luam mereu de la capăt, halucinat. Timpul personal era extrem de diminuat. În vreme ce timpul social era foarte intens, obsesiv. După ce am demisionat multă vreme am purtat însemnele psihologice ale funcţiei. Priveam cu nelinişte telefonul. Mă surprindeam dimineaţa grăbit, prins de o uşoară nelinişte, uitându-mă la ceas. An după an au trecut, ireversibil, în mare parte fără mine.Ca şi cum aş fi fost purtat de un rol, rotit, împins încolo şi încoace pe o scenă, cu scurte pauze de somn, în culise, apoi aruncat din nou, iarăşi şi iarăşi, sub luminile isterice ale reflectoarelor, în rumoarea unei săli pline de făpturi la fel de agitate, la fel de grăbite ca şi mine, superficiale, neatente, printre profiluri traducând aceiaşi agresivitate subtilă ca şi mine. Căci oamenii îşi devin atât de uşor unii altora ostili, cultivă acest mediu suprapersonal, iluzoriu, artificial, de scenă deschisă în care-şi poartă rolurile dramatice sau comedice, zi de zi.
După ce m-am retras ritmul vieţii mele a început să semene, treptat, cu alunecarea unui melc pe suprafeţele poroase ale lumii. Am găsit suficient timp să privesc norii. Chiar şi acum îi pot desluşi, lipiţi şi friabili, pe oglinda cerului, deasupra blocurilor din Militari, desluşiţi de lumina soarelui dimineţii.
Mi-am dat seama, zilele trecute, că am 6 perechi de ghete. Şi mult mai multe perechi de pantofi. Le-aş putea purta fără probleme încă doi-trei ani de acum încolo. Problema este că nu înţeleg de ce mi le-am cumpărat, odată ce nu le prea port. De fapt înţeleg. În fiecare iarnă îmi cumpăram unele. Aşa cum toamna sau primăvara îmi cumpăram pantofi. Investeam nu într-o imagine (deşi era şi asta) ci mai degrabă într-o efemeră, volatilă stare de bine, de satisfacţie, în tot iureşul acela. La fel cum investeam în supermarketuri, aruncând în coş chestii felurite, dedat experimentelor gastronomice mediocre. Sau în vase de ceramică pe care le aşezam pe ici colo, prin camere. Banii se duceau în direcţii felurite şi compensau ceva. Problema era însă alta, şi ţinea de ritmul interior, de acea aşezare pe care trebuie să o ai cu tine însuţi. Acum mi se pare foarte onorabil să fii cerşetor sau lucrător la salubritate. Poţi fi orice, dacă eşti în ordine cu tine însuţi şi viaţa ta te bucură. Dacă te bucură oamenii, spectacolul lor, spectacolul lumii tale. Aş fi de acord cu cei ce ridică din umeri plictisiţi de o asemenea perspectivă uşurică şi aparent naivă (cum Dumnezeului să stai, într-o lume care nu te lasă şi-ţi cere să te zbaţi?) dacă viaţa ar fi un soft ce se upgradează şi durează. Dar nu e. Timpul, marele timp, cel în care se zbat timpurile fiecăruia, se contractă. Şi odată cu contracţiile sale de piton timpurile noastre mici se pierd, definitiv.
Sunt unul dintre adepţii mişcării Slow Life . Aş putea spune că sunt unul dintre pionierii ei. Slow art, travel, sex and food. Adică să o luăm mai încet. The World Institute of Slowness. Să ne delimităm cât mai ferm de timpul social. Să lărgim, metodic, aria timpului personal. Dacă ne calculăm orele în care suntem cu noi înşine, pe o coală de hârtie? Ce iese? Uneori ies acele minute când stăm pe scaunul de toaletă. Acele minute când călătorim cu autobuzul sau metroul. Rarele zile de concediu. În rest totul parcă e în afara noastră. Slujbe, conflicte, datorii, griji, îndeletniciri casnice.
Slow Art for a Slow Revolution
În anii din urmă am trăit, perioade mai scurte sau mai lungi, în multe oraşe. E o experienţă interesantă. Străzi necunoscute. Felul în care te rătăceşti uneori. Oamenii. Magazinele. Farmaciile. Câinii. Cerul curbat deasupra oraşelor acestea necunoscute, familiar mereu, ca o hartă uriaşă şi stranie, prietenoasă.
De fapt unde ne tot grăbim? Şi de ce? Eu zic să ne întâlnim în pas de melc.
Eu m-am oprit din goana asta absurda la inceputul lui 2007, cand am avut un accident de masina si o vreme abia am putut sa merg. Atunci am realizat multe din cele de care zici, plus altele…
imi pare rau, cred ca a fost o experienta grea…
Da, a fost destul de grea. Inca n-am scapat de tot. Oricum, a fost ciudat, pentru ca in lunile dinainte am fost fffff nervoasa, nemultumita, voiam sa fac mai mult, nimic nu-mi era pe plac, agitata, grabita samd. Cum sa zic, ceva trebuia sa ma opreasca… Si a venit accidentul ala si am realizat cat suntem de mici si de neputinciosi, de fapt. Si m-am potolit, intr-o mare masura…
Despre miscare… am tradus recent o carte in care era vorba si despre consumerism si efectele lui. Printre altele, autorii ziceau ceva de o miscare nascuta la Paris (parca), numita slow food. Stii tu, ca un contrabalans la fast-food. Asadar, noi ar trebui sa facem doar un soi de filiala in .ro.
da, slow food, celebra…exista si reprezentare in ro…doar ca slow life e ceva mai mult, un alt stil de viata, printre altele si slow food, desigur….
Si eu, si eu sunt pentru slow life
Desi la mine bautul cafelei dureaza doar 1/2 de ora in timpul saptamanii, iar in week-end o lungesc dupa starea in care sunt 
ar trebui sa punem bazele unei Miscari, ceva
Ce bine!
binele e totdeauna lent
da, da’ stii, cand oblomov s-a indragostit, a prins viata
)
deci marele dusman al lenii e dragostea
au viţăvercea.
de downshifting ai auzit?
acest downshifting pe mine ma duce cu gindul la…locuintele lacustre, ma rog
desi ma simt aici ca la “slower-ii anonimi”, ma ridic in picioare si spun : traiesc int-o cultura corporate (cum cred ca ai trait si tu), ii degust avantajele (toate un soi de Coca Cola), imi mananca nervii si crativitatea… sigur, sunt contexte in care poti face o alegere (abandonul in cazul tau) sau alta (a merge mai departe o vreme in cazul meu), simt totusi ca – la final – adunand, costumele de haine semibrand, perechile de ghete, parfumurile (Calvin Klein only),calatoriile, oamenii pe care i-am cunoscut, ajung la un rezultat cu cifre mici… ca sa compensez fac doua lucruri : scriu si colectionez muzica…
acum ma asez la locul meu, voi veti bate din palme, apoi vom pleca si vom poposi la primul McCDonald’s ca sa ne indopam cu burgeri
k
si vom poposi la primul McCDonald’s ca sa ne indopam cu burgeri
..
Să lenevești ca un melc între două puncte (stări) apropiate, sau alergi o viață pentru ce e în afara ta?
aceasta e intrebarea
In pas de dans..
in pas de vals
uite, vezi, tocmai acest 0-timp-personal e problema…daca suntem mai mult cu noi e cea mai buna terapie…avem nevoie de acest lucru…pe repede inainte nu merita, doar ca experienta poate…49kg? hihi, pe vint nu stiu cum te ai descurcat…in viata e bine sa fii mai solid, asa
nevoia de a verifica:)
da… aproape ca niste melci…