privilegiul nuanţei
De fiecare dată îmi spun că, dincolo de inutilitatea ei aparentă, dincolo de stranietatea ei (din punctul de vedere al majorităţii preocupate de suprafeţe şi de chestiuni concrete, palpabile) literatura e fascinantă ca un concurs de dans, frumoasă şi gravă ca un joc de copii, că merită, mai ales în lumea noastră încordată şi atinsă de absurd.
Mă gândeam în dimineaţa aceasta, privind aburul uşor al cafelei aşezate pe marginea ferestrei deschise, dacă merită scrisul, într-o lume în care s-a spus deja totul iar tu mai ai, poate, doar privilegiul nuanţei. Poate că merită, căci lumea trece totuşi diferit prin fiecare, aşa cum trec razele prin pânzele de suprafaţă ale apei şi luminează coralii, relieful recifului. Şi fiecare exprimă sau poate exprima cu totul altfel lumea, lumea sa şi lumea celorlalţi, în aceste cuvinte comune, învăluiţi în aceiaşi limbă ce nu ne e străină. Fiecare exprimă în felul său un fragment din compoziţia fluidă a lumii, şi atunci scrisul merită, căci el traduce chiar această experienţă intimă a diferenţei, a nuanţei.
Dar poate că nu merită. În fond, marile cărţi sunt deja scrise. Te poţi regăsi, dacă vrei, în rumoarea paginilor lor. Te poţi pierde în pasteluri, în tonuri, în ritmurile de dans deja conturate.
Privind aburul uşor al cafelei, gustându-i aroma fără seamăn, mă gândesc că, până la urmă literatura se hrăneşte din dragoste. Din dragostea care a murit, din cânturile ei joase, îndepărtate, aşa cum se hrăneşte din dragostea care te va purta cândva, într-o zi, în leagănul ei de trestii.
în aburul uşor al cafelei aşezate pe marginea biroului… citesc gânduri despre literatură… un fragment din compoziţia fluidă a lumii, o nuanţă
in aburul usor al cafelei…
Totul se hraneste din dragoste.
Chiar si ura. Din dragoste pierduta
ura e o dragoste rasturnata
chiar totul?
Nu-mi vine in minte ceva ce nu. Ai vreun exemplu?
da…aaaa…canalul dunare-marea neagra
nici in razboi nu m-am duce cu tare mare dragoste – numa daca mi-ar da o pushca nou noutza !!
da, chiar asa e. cand totul s-a spus, ce ar mai fi de spus… ? si… apoi apare un zambet in coltul gurii care face sa inceapa iar totul
desigur
Literatura e ca dragostea, nu se termina niciodata, mereu se reinventeaza. Uita-te la Antonio Lobo Antunes…
frumoasa ideea, imaginea literaturii care se reinventeaza
oh, aseară am discutat despre asta. despre literatura contemporană autohtonă care nu mai poate… eu tot sper.
s-au scris marile cărţi, dar cred că încă se mai scriu…
ai dreptate, inca se mai scriu