13 martie, seara

unde te duci tu, iepure?

la 13 şi 14

(Nichita Stănescu)

De mult, foarte mult timp nu am mai scris la amiază sau seara, în acest timp al lentorii sau plăcerilor uşoare, preferând mai tot timpul orele crude ale dimineţii, aburul de cafea, răcoarea zorilor şi liniştea aceea fără întrebări şi răspunsuri ce o traversez imediat ce cobor din somn. Dacă scriu acum o fac doar pentru a încerca să descriu cerul şi norii lui cu nuanţe de roşu pal, alunecând spre miazăzi, fără grabă, imperturbabili, maiestuoşi, cu silueta lor suverană şi puţin înfricoşătoare.

Să-ţi petreci zilele în observarea norilor nu pare deloc, şi nici nu e, o activitate bărbătească, dimpotrivă, ea e în mod evident expresia unei atitudini feminine, contemplative. Sunt în joc modelele Martei şi Mariei ce dau, în fond, chiar felurile diferite în care oamenii se împart în două mari triburi. Cei care trebăluiesc, captivi suprafeţelor, nerăbdători, prinşi în utilitarism, în imediat. Şi cei care ascultă. Dar numai unul dintre aceste modele atinge esenţialul, şi acest lucru îl spune, fără echivoc, Iisus.

Nu ştiu dacă în şcoală se predă Radu Petrescu sau Petru Creţia. Probabil că da. Probabil că prea puţin. Copiii învaţă la literatură tot felul de autori insipizi. Pentru note şi medii. Apoi ne mirăm că nu mai deschid niciodată o carte. Am citit în liceu Părul Berenicei şi Ocheanul întors, dar de înţeles l-am înţeles mult mai târziu.

Socrate, acel Socrate ironizat, cu capul în Norii lui Aristofan, numeşte norii mari zeităţi ai celor trândavi.Şi Cioran spune undeva în Caiete, sugestiv: Ce aş fi, ce m-aş face fără nori? Majoritatea timpului mi-o petrec privindu-i cum trec. Să ridici contemplaţia la rangul unei profesii.

Continui lectura la Ziua independenţei a lui Ford. Trei/patru pagini înainte de culcare. În ritmul acesta…mă rog.  Pur şi simplu nu mă grăbesc să termin cartea aceasta. În general de multă vreme nu mă mai grăbesc spre nimic. Nu e vorba de lene. E vorba de un ritm la care am ajuns treptat, ascunzând o uşoară prudenţă faţă de gesturile precipitate, grăbite, faţă de entuziasmele de tot felul.

Lumea e din ce în ce mai speriată de criză. Se simte în aerul vremii un duh al apăsării, al nevrozei, al îngrijorării. Poate ar trebui să ne retragem în mediul rural, în mici aşezări de munte, răcoroase. Să creştem animale şi să scriem romane.

14 martie

Îmi amintesc o expresie dintr-un film vechi, Jurnalul unui baschetbalist. Eroul său, un puști agonic, spune la un moment dat: Nu vreau decât să fiu pur! M-a obsedat mult timp expresia aceasta, şi tema purităţii. A fi pur. Purificat. A te întoarce în patria inocentei. Nu mi se pare deloc imposibil. Cu timpul înțelegi că tot ceea ce este şi a fost cu tine impuritate se așază, se limpezește, că în ordinea interioară a lucrurilor, până la urmă, jocurile nu sunt niciodată făcute.

În mod neaşteptat am visat-o pe x. În vis, normal, ne cam certam. A fost un vis destul de elaborat şi lung, dar din el nu mai reţin decât senzaţia că deşi o iubeam, felul ei de a fi, în vis, mă îndepărta şi enerva. Zadarnic fac acum  eforturi să-mi amintesc detalii din acest vis. Parcă am fost într-un ring toată noaptea, gelos şi absurd. Prefer non-visele. Măcar ele sunt odihnitoare.

’’O metodă consolidată de mine pe la vârsta mijlocie, o etapă pe care o numesc Perioada Existenţei, a fost să ignor mare parte din ce nu-mi place sau din ceea ce pare problematic şi încâlcit, apoi de regulă să mă uit cum dispare’’ (Ziua independenţei) Păi da. Cam aşa e. În faţa a tot ceea ce mi se pare problematic la nivelul relaţiilor simt instinctiv nevoia să evit. Devin, brusc, laş. Retractil. Vorba lui x: defensiv. Mă retrag fără torţe. Nu am chef de confruntări în doi. Bine, micile războaie sunt poate inevitabile, poate chiar necesare căci lămuresc oamenii, dar cu cât mai rare, cu atât mai bine. Ceea ce detest sunt reproşurile post factum. Prefer să mi se spună în timp real: uite, cred că acum, aşa, greşeşti. Poate că aşa şi e şi atunci vreau şansa de a mă explica sau de a-mi cere scuze în timp real. Reproşurile ce se acumulează şi izbucnesc la un moment dat, ca o memorie negativă reprimată, mi se par incorecte.

Citesc pe un site de ştiri:

’’Ramona Carmen Ciciu, tanara de 34 de ani internata de marti la Spitalul Universitar din Capitala in stare grava, direct de la locul de munca, a murit sambata seara, dupa ce s-a aflat mai multe zile in coma.Tanara a fost internata in urma cu cinci zile dupa ce a suferit un stop cardio-respirator la serviciu si a fost operata pe creier din cauza unor complicatii. Familia si colegii au declarat ca tanara lucra foarte multe ore suplimentare, ceea ce a dus la agravarea starii sale medicale.In replica, firma la care era angajata sustine ca femeia lucra doar 8 ore pe zi.’’În replică, firma aia ar trebui să-şi tapeteze toţi pereţii cu fotografia mamei cu gemenii în braţe. E îngrozitor şi absurd. Ce or să înţeleagă aceşti micuţi din viaţa aceasta, din lumea noastră tâmpită ? Ce putem înţelege noi din această lume tâmpită? Cred că e bine uneori să ne oprim din acest iureş nebunesc, cu toate riscurile. Nu se merită, efectiv nu se merită.