Abia acum îmi dau seama cât de interesantă a fost totuşi ziua de 8 martie. A fost pentru prima dată când am observat atent, cu adevărat atent, anumite lucruri, nu-mi explic prea limpede nici neatenţia sau superficialitatea mea de până acum, nici această neaşteptată luminare; pur şi simplu, plimbându-mă prin acel magazin uriaş am simţit  atitudinea schimbată a femeilor, cunoscute sau necunoscute, felul frumos, încântător în care s-au îmbrăcat, paşii lor cutezători printre raioanele magazinelor, eleganţa lor, parfumurile, surâsul, florile pe care le ţineau în mâini, acel flux, toată această cochetărie şi bunădispoziţie izbucnind, neaşteptat, deodată, ca un semn al unei lumi în care femeia, şi numai ea, poate fi muzică. Am privit minute în şir, fumând alene, retras pe hol lângă o fereastră ce dezvăluia, de la etajul 4, oraşul înfrigurat, un lung şir de doamne şi domnişoare urcând sau coborând scările, singure sau însoţite, şi toate, absolut toate erau încântătoare. Nu am simţit nicio diferenţă, doar tonuri distincte, individuale, doar acorduri într-un concert copleşitor.