Ploaia a revenit. Sub apăsarea ei îmi beau cafeaua. Îmi spun că  frumuseţea de început a primăverii va reveni, negreşit, nu am nicio îndoială. Mă gândesc că oamenii, astăzi, din ceea ce simt eu acum – şi mă refer la cei ce trăiesc împreună, zi de zi, căsătoriţi sau doar iubiţi-  sunt legaţi mai cu seamă de acest sunet monoton şi simplu al ploii, aşa cum sunt legaţi de îngrijorare, mai ales de ea. Îngrijorarea oamenilor care privesc o lume ce se scufundă încet şi ireversibil în propria diluţie, în propria angoasă de zi cu zi. Îngrijorarea pentru ziua de azi şi pentru ziua de mâine, cu tot ceea ce înseamnă acest lucru: slujbe, bani, copii, părinţi, sănătate, costuri, aspiraţii, neajunsuri. Aşa cum îi leagă tandreţea, pasiunea, rutina, grija şi cele o mie de lucruri mărunte de zi cu zi, îi leagă această difuză, insesizabilă îngrijorare. Poate că e chiar factorul coalizant ce ne lipsea, cine ştie. În vremuri mai grele oamenii devin mai buni, se strâng unii în alţii cu mai mută căldură şi atenţie. Cred în acest lucru. Cred că după ce toate vanităţile pier, şi odată cu ele foamea de lucruri, bani, putere, după toate acestea rămâne doar acea umanitate caldă, simplă în alcătuirea ei, şi care ne face incredibil de asemănători şi de lucizi.