Eu când vreau să fluier, fluier. L-am văzut aseară, de la 22, 15, la Movieplex, cu Ioana care voiam foarte mult să-l vadă, în vreme ce eu aş fi optat pentru Alice în ţara minunilor. Am mari rezerve faţă de filmele româneşti (mi se par adeseori voit demonstrative, mizând pe un realism ce impresionează repede şi abrupt) nu şi faţă de actorii români. Ultimul film bun pe care l-am văzut e Amintiri din epoca de aur.  Unul dintre cele mai bune e Restul e tăcere. Ce să zic?  Îmi dau seama de ce le-a plăcut celor care au premiat acest film. Pentru universul sordid al mediului de penitenciar. Pentru poezia disperată a imaginii în care tânărul o scoate la o cafea pe fata aceea, Ana, de care e îndrăgostit în felul său. Pentru furia mută a personajului principal legată de relaţia cu mama sa, care-l abandonase în urmă cu opt ani şi pe care o considera vinovată de situaţia sa. Pentru împăcarea lui (mioritică) în faţa absurdului. E un film destul de bine echilibrat, fără un final previzibil, fără patetisme, şi care lasă o impresie puternică tocmai pentru că are accentul pus pe sordidul atmosferei româneşti. 

Cu cât laşi mai multă vreme un text, o povestire, o imagine, cu atât mai mult ea se aşază, aşa cum se aşază-reaşază cerul după furtună. În final ar trebui să fie o oglindă suficient de clară. E probabil acelaşi fenomen ca în cazul unui vin: abia după o vreme devine. La început e dulce, spumos, apoi aspru, acid, ne-format. În final  povestirea trebuie să lase subtile urme pe sticla paharului, dezvăluindu-şi calm buchetul, să lase o amprentă.

Mă gândesc la această analogie privindu-mi textele din cartea aceasta la care întârzii de ceva vreme, Noaptea pisicilor lungi. Într-un fel ea e gata. Paginile ei sunt scrise şi au rumoarea unui vin tânăr. Într-un fel însă ea nu va fi niciodată definitivă, sau nu acum. Toate imaginile ei aşteaptă să se re-aşeze, să se pătrundă într-o licoare anume, ce acum e doar promsiune, aşteptare şi posibilitate.

Scriu greu şi rar. Poate că primele straturi trasez rapid. Dar aceste straturi ce reliefează o lume sunt ca dunele de nisip din deşert. Ele se transformă neaşteptat sub atingerea vântului uscat.

Aş fi vrut să o fi publicat deja, din nerăbdarea  de a fi prezent în librării, în mâinile cititorilor, în proprii mei ochi. Din dorinţa de a-mi părea mai viu, şi un om cu sens, purtat de un sens, poate acela de a spune ceva. Această nerăbdare arzătoare, uneori panicardă. Această urgenţă ce vine din sentimentul apăsător al timpului care trece, a trecut. Din dorinţa de a exprima un timp atât de personal. Dar e mai bine să nu te laşi pradă grabei, nerăbdării, orgoliului minor şi exclamativ. Arta spre care aspir nu e un meci de box, spectacular, jucat sub lumina imediatului, reflectoarelor, presiunii mulţimii. Metafora ei ar putea fi imaginea lui Spinoza şlefuind lentile.

În sfârşit, după ce am spart din neatenţie prima sticlă, ieri m-am putut consacra unui Bordeaux probabil comun (după vorbă, după preţ), de 5 ani. Seamănă foarte bine cu vinul din regiunea mea, sudică, vigorant, sec, deloc elitist, dar care stă pe picioarele sale (ca să zic aşa) cu o anume vanitate. Reclamă în mod clar o brânză uscată, tare.

Textul e o lentilă. O apleci asupra lumii tale iar claritatea ei trebuie să fie neîndoielnică.

Mă amuz gândindu-mă că de fapt am stat zile întregi doar asupra unor fraze de început, căutând să găsesc cea mai bună aşezare a cuvintelor în imagini. Zile întregi m-am gândit doar la imaginile acestea, m-am lăsat purtat de ele, căutând Expresia lor desăvârşită. Prea mult mi-am spus. Căci în acest ritm nu ajungi departe.  Dar în fond trebuie să ajung undeva? Aş putea scrie toată viaţa doar un haiku. L-aş putea scrie şi rescrie mereu, pe foi interioare, cu minuţie, cu ardoare, fără grabă şi fără dorinţa de a dovedi ceva.

Mă gândesc la felul straniu în care imaginile se pierde, se disipează, îndepărtându-se interior, devenind  dune de nisip la marginea deşertului.  Atunci când cobori în cartierele mărginaşe, pe stradele înguste, pietruite, şi de sus, de pe Marile Ziduri, poţi privi în linişte  felul în care vântul le mângâie şi modelează neîncetat formele, apropiindu-le, îndepărtându-le. Vântul nu e altceva decât  dragoste şi uitare, regăsire şi moarte, nostalgie şi joc.

Mă gândesc la felul în care femeile vin şi pleacă, la felul în care traversează un bărbat, viaţa lui. Cum trec prin inima lui, grăbite sau răbdătoare, aşa cum trec corăbiile   prin largul întunecat al mării, cu pânzele ridicate, aproape ireale, purtate de vântul de miazăzi. De la o vreme viaţa ta e chiar acest ţărm stâncos ce-ţi oferă îndepărtarea şi largul întunecat şi fremătător al mării.

26 martie

Până la urmă înveţi să trăieşti şi cu lucrurile pe care le regreţi, te împaci cu ele sau le uiţi, mergi mai departe tocmai prin uitare, deşi nu cred că e vorba de fapt de uitare ci mai curând de evitare, de fandare, ca şi cum centrul fiinţei noastre ar fi fluid şi ar ocoli, în drumul său, formele de relief stâncoase, dure, ca şi cum se prelinge, le ocoleşte, face o buclă în jurul ariei lor dure.  În fond nu poţi uita cu desăvârşire niciodată nimic. Trecutul e uneori la fel de prezent ca şi …prezentul, doar că respiră un nivel mai jos, un ton mai jos, ca o voce secundă.

Iar prezentul e construit din falii, din structuri paralele, opuse, din prezenturi ce se însoţesc mereu, din proiecţii. Eşti şi aici, eşti şi acolo şi altundeva, preţ de câteva clipe. Lumea chipurilor, cuvintelor şi emoţiilor te traversează. Chiar şi în somn eşti purtat, disputat de lumile subconştientului. Până la urmă omul nu e altceva decât un palimsest. Scrieri diferite se aşează, una peste alta, în straturi geologice. Noul e doar această suprafaţă de acum, ce mâine se va pierde sub altă scriere.

E în noi, poate dintotdeauna, o nevoie de siguranţă, de certitudini, de lucruri temeinice, de stabilitate. Ne spunem cuvinte. Ne facem jurăminte. Ne facem promisiuni. Semnăm hârtii, contracte, înţelegeri.  Ele sunt forme prin care teama noastră de incertitudini aţipeşte.

Cuvântul dat sau scris ar trebui să fie un garant. Pentru simplul fapt că abia cuvântul ne re-reprezintă cu adevărat. El e, sau ar trebui să fie, expresia sinelui. Dar câte jurăminte nu se încalcă? Câte contracte nu sfârşesc prost? Câte promisiuni nu sunt înşelate ? Şi-n spatele câtor forme-contracte nu se ascunde de fapt decât falsitatea, ipocrizia, laşitatea, o coerenţă goală de conţinut.

Mă întrebam azi-dimineaţă, la cafea: dacă merită, dacă merită cu adevărat să scrii pentru altcineva decât pentru sine;

Poate că scrisul nu ar trebui să fie decât un exerciţiu prin care să înţelegi mai bine, mai adânc, lucrurile.

Când scrii pentru tine, pentru liniştea ta, scrisul e terapeutic, e ca un joc, ca un exerciţiu de gimnastică. Când scrii pentru ceilalţi te pre-faci, vrei să placi, să seduci, să convingi; scriitorul e personajul propriului orgoliu.

E adevărat că uneori par îndepărtat, rece, apatic, străin, absent. Chiar oameni foarte  apropiaţi mi-au spus acest lucru. Îmi dau seama că au dreptate. Şi că, desigur, am astfel de momente. Momente în care pur şi simplu sunt îndepărtat. Uneori ştiu de ce sunt astfel. Sunt lucruri care te trăiesc, pur şi simplu. Nu le vrei, nu le programezi. Pur şi simplu vin. Şi trec. Trec prin tine, odată cu tine. Stări.

24 martie

Din grădină, acolo unde ai mei au instalat acum câţiva ani un fel de chioşc (să-l numesc astfel), două canapele, o masă, scaune – ideal pentru a juca table sau rummy, vara, ori pentru lecturi şi somn de amiază – pot observa în voie o mică porţiune din Dunăre. Fluviul se întinde, argintiu şi calm, prin decupajul caselor, prin osatura ramurilor, impasibil şi frumos.

Am privit câteva minute mugurii unui cais tânăr. E foarte posibil ca în câteva zile să izbucnească. Foarte curând se vor deda, vorba lui Ion Barbu, floralului, risipei. Până la urmă, îmi spun, viaţa merge mai departe, cumva neabătut, stăruitor şi umil.

Stau trântit pe o canapea, privesc cerul, cu norii lui imobili, şi vorbesc la telefon. Pufăi un nanotek. E răcoare, dar plăcut. Câinele latră. Nişte vrăbii se ceartă într-un copac. Simt în nări fum de lemne arse în sobe, din coşuri. Cu toate acestea aş vrea să merg o zi întreagă cu metroul, din staţie în staţie, doar să privesc spectacolul uman. Sunt o vietate ambiguă, cu porniri contrare ce reuşesc până la urmă să se echilibreze, atunci când reuşesc. Îmi plac dealurile verzi tot la fel de mult cât îmi plac bulevardele şi cafenelele.

Săptămâna trecută am spart din greşeală o sticlă de Bordeaux luată de la Cora. Eram foarte bucuros că, în sfârşit, mă voi consacra celebrului vin. Când am deschis frigiderul sticla a picat, s-a spart destul de elegant însă, fără cioburi. Doar un singur pahar am reuşit să degust. Mi-a făcut o impresie bună. Un roşu sec din 2005, accesibil ca preţ, şi vigorant, foarte interesant.

Săptămânile acestea am ascultat foarte mult radio. Romantic FM. Vreau să spun că am ascultat numai melodii foarte plăcute. Cumva, toate aceste sunete uşoare, fără stridenţe, melodioase, alunecoase, amoroase, sunt terapeutice, te îmbunează, te îmblânzesc, te fac să te simţi bine, chiar dacă acest bine e uşor difuz.

Săptămâna trecută aşteptam pe un fotoliu, în holul unei instituţii. Şi lângă mine, alături de mama sa, se juca o fetiţă. Cred că avea 3 anişori. Era un copil atât de frumos. Pentru o clipă am simţit o strângere de inimă. Adevărul e că ăştia micii te topesc. Aş fi vrut să o ţin şi eu puţin în braţe, să mă joc cu ea. M-a întristat şi m-a bucurat, în acelaşi timp. Probabil că nu o să fiu niciodată tată. E târziu pentru mine. Nici nu cred că am vocaţie de tată. Dacă am avut-o, cândva, s-a pierdut. Doar că uneori mă opresc să observ un copil care se joacă sau stă în braţele părinţilor, bosumflat sau vesel sau adormit. Trebuie să fie ceva cu totul special, acolo…

Seara adorm citind din romanul acesta, Ziua independenţei. Citesc foarte leneş. O pagină, două, pe zi, fără grabă, urmărind cursul naraţiunii, imaginile, încercând să vizualizez împrejurimile, personajele lui Richard Ford.

Ieri m-am plimbat îndelung pe străzile oraşului, cunoscute. Am colindat unu sau două magazine de haine, aceleaşi, cunoscute. Aproape că ştiu fiecare cămaşă şi sacou aşezate pe umeraşe, fiecare pereche de pantofi cu talpă rigidă. Fetele se îmbracă frumos sau, dimpotrivă, deloc inspirat. Am văzut o pereche de cizmuliţe roz, purtate pe un pantalon negru, elastic, strâns, care scurtau şi mai mult picioarele şi aşa scurte. Dar şi glezne elegante, în ciorap şi pantof subţire, frumos.

Săptămâna trecută, prin Mall. Recunosc că e interesant. Am însoţit-o pe x şi am admirat şi eu bluze sau rochiţe uşoare, florale, cizme de piele întoarsă, mi-am dat cu părerea, am privit în voie şi discret câteva reprezentante cheltuindu-şi cu maximă încredere banii, nonşalante, neînsoţite, căutând pentru ele, într-un acces suav egoist, comparându-se din scurte cuprinzătoare priviri, căutând culori, armonii, relaxate, cu o evidentă şi graţioasă plăcere a probării. E jocul lor, mi-am zis. Un joc în care noi nu suntem foarte importanţi, doar necesari, noi şi privirile noastre admirative, stăruind pe gambe, haine, braţe, insolente, nerăbdătoare, şi peste care ele plutesc, efectiv, impasibile.

La Zara man am observat şi eu un tip, cu un sacou subţire, puţin lucios, la cămaşă, în blugi. Mi s-a părut îmbrăcat cu gust. Se plimba liniştit. Mi-am cumpărat un tricou, negru, cu anchior. Iar x mi-a cumpărat un sacou deschis la culoare, uşor cambrat. În ciuda argumentaţiei mele privind criza, minimalismul necesar. Dar nu am protestat prea vehement, recunosc. Nu de alta dar îmi e destul de greu să găsesc o linie vestimentară mai potrivită stării de acum. Să fii ok fără să pari frivol sau rigid sau ponosit. Am constatat cu surprindere că preţurile sunt destul de agreabile, comparativ cu ce poţi găsi la mine în magazine.

M-am tuns şi, spre surprinderea mea, nu mai am atâtea fire de păr albe, cum aveam în urmă cu un an. Am constatat şi că am o uşoară burtică, consecinţă a unui sedentarism asumat şi pe care am de gând să-l desăvârşesc tot anul acesta. Abia la anul îmi voi căuta un job serios. Până atunci mă dedic observaţiilor de tot felul.

Am văzut alaltăieri, din goana taxiului, pe undeva prin Crângaşi parcă, numele unei firme, scris cu litere roşu-vişinii, sub cinci stele: Angst. Mi s-a părut amuzant să-şi boteze cineva firma Angoasa? Angoasa SRL. Sau Teama SA. Mă rog… Angst e o firmă care produce şi comercializează produse din carne – observ pe net.

Noul trend ar putea fi acela de a locui în aşezări aerisite, provinciale, calme, eventual pe malul unui fluviu sau lac, şi unde să ai o mică afacere sau un job liniştit, departe de atmosfera apăsătoare a marilor aşezări urbane. Mie îmi plac însă citadele acestea apocaliptice, cu blocuri uriaşe de 10-12 etaje, flancând bulevardele. Îmi place agitaţia, nevroza urbană, multitudinea de figuri, de culori şi sunete. Aşa cum îmi plac, din fuga trenului, casele răsfirate pe dealuri verzi, singuratice, adormitoare. Mă tot gândesc că mi-ar prinde bine o vacanţă undeva într-un sat de munte. Sau într-o staţiune.

Aş putea locui într-un imobil cu bulină roşie. Iminenţa prăbuşirii m-ar face să apreciez cu mai multă intensitate fiecare clipă trăită.

Aş locui într-o mansardă. Pentru că îmi place să privesc cerul, oricând. Cumva cerul, spectacolul lui liniştit, mă aduce cu…picioarele pe pământ. În sensul că până la urmă toată zbaterea noastră e puţin cam ridicolă, sau aşa îmi pare uneori, şi toată încrâncenarea de zi cu zi, goana după orice în deplina ignorare a caracterului limitat al existenţei, şi al insignifianţei ei din perspectiva Marii Calmităţi celeste. Doar o bună contemplare a cerului ne poate asigura sentimentul ironic al existenţei.

Când mă gândesc că mai am 25 de ani până la pensie îmi vine efectiv rău. Nu mă simt incapabil să muncesc atâţia ani, doar că nu văd de ce aş face-o, de ce aş consacra toţi aceşti ani, mare parte din ei, contribuțiilor la asigurările sociale. Cu sau fără mine societatea se va descurca ea, cumva. Am tras destul. Am 15 ani în cartea de muncă. E arhisuficient. Am scris destul la Cartea muncii.

O să mă pregătesc sufleteşte pentru Arta cerşitului. Apoteoza lipsei de temeiuri e o carte de Şestov.

(charles bukowski)

Odată cu timpul, sexul, în sine, îşi pierde caracterul obsesiv, presant. El -şi ceea ce reprezintă el (puseul, ardoarea) – devine un fel de cale, de drum al mătăsii. În sine e destul de fad şi mecanic, dar dincolo de el, dacă asta vrei, e cu totul şi cu totul altceva. Mă gândeam la chestiunea aceasta a sexualităţii privind pe fereastra taxiului blocurile de 10 şi 12 etaje, gigantice, cu mici fisuri pe faţadă, cu aparatele de AC agăţate de ele, arse de soarele crud, neaşteptat. Privind balcoanele, ondulate, închise, privind maşinile grăbindu-se în trafic şi feţele inexpresive ale şoferilor, privind oamenii aşteptând în staţii de bus, resemnaţi, şi buchetele de zambile, roz şi albastre, aşezate în marginea trotuarului, asaltate de albine, mă gândeam la trupurile felurite, de bărbaţi şi femei, la memoria senzuală a palmelor deschise mângâind curbura spatelui sau pielea fină ce duce la subbraţ, la delicateţea lobului urechii strâns între buze, ca un bob de strugure, la moliciunea catifelată a continentelor ce ne configurează trupul, reci sau fierbinţi, vizibile sau nevăzute, fiecare cu tremurul şi limba sa. Sexul ar trebui să fie doar un vehicul, o punte  spre altceva mai adânc, mai puternic, mai frumos. Nu o formă de grabăşi de eliberare, dimpotrivă.