up in the air
Nu am fost niciodată concediat. Dar probabil că la un moment dat o să fiu şi concediat, şi atunci o să pricep mai bine cum e starea aceasta pe care acum doar o intuiesc, starea de suspendat, rejectat dintr-o structură au alta, la modul rece, indiferent, din felurite raţiuni financiare sau de o natură similară şi în faţa cărora realitatea mea umană nu va mai avea chiar nicio valoare. Un om poate fi înlocuit cu altul, mai capabil, mai tânăr, mai bine recomandat. Sau cu un aparat, cu un program. Îşi strânge lucrurile şi pleacă. Lasă în urmă o mare parte din viaţa sa. Uneori sunt zece ani. Alteori mai mult. Ideea este că atunci filmul se rupe. Lumea devine străină, adversă. Îi simţi ostilitatea, cinismul. Apăsarea. Probabil că nimeni nu te mai vrea. Că îţi va fi greu, foarte greu să mai găseşti ceva. Şi să ai încredere în coerenţa lumii, în bine, în devotament, în ceilalţi. Apoi sunt cei de acasă, familia ta. Te simţi un înfrânt. Apoi sunt obligaţiile: facturile, ratele. Îmi amintesc foarte bine teama unor foşti colegi de fi concediaţi. Viaţa lor se lega într-un anume fel de ani şi ani şi e greu să crezi că poţi ajunge să nu mai trăieşti în ritmul cunoscut. Să o iei de la capăt. Dar de unde? Necunoscutul sperie pe toată lumea.
Nu am fost niciodată şomer. Deşi am avut perioade în care nu am lucrat. Dar ajutorul de şomaj mi s-a părut doar o iluzie. Câteva luni, puţine, în care statul nostru stupid te ajută să ce? Să supravieţuieşti la limita de jos. De fapt te ajuţi singur. Plăteşti lună de lună fondul de şomaj. Aşa cum plăteşti asigurările de sănătate sau fondul de pensie. Asigurările de sănătate sunt iar o iluzie. Spitalele sunt devastate de sărăcie şi dacă nu ai bani nu te bagă nimeni în seamă. Dacă nu ai bani să-ţi cumperi medicamente eşti terminat. Cât despre pensii mă întreb cum vom traversa aceşti de ani până atunci şi dacă mai are rost. Eu unul mai am vreo 25. Mi se pare enorm. Apoi e oboseala aceasta de a înfrunta lumea, sistemul, ticăloşia şi cinismul lui. Citeam săptămâna trecută că în judeţul meu anul trecut au fost 17 000 de şomeri. Locul 1 pe ţară. Dar sunt şi alte mii care au ieşit din perioada de şomaj. Zeci şi zeci de mii de oameni. Apoi sunt alte mii care trăiesc din ajutorul social şi alte mii care muncesc ocazional, la negru. Raportat la o populaţie de sub 300 000, scăzând pensionarii şi copiii, numărul celor ce muncesc e foarte mic.
Vreau să spun că i-am înţeles foarte bine pe cei ’’concediaţi’’ de George Clooney în Up in the air. Gustul acela amar. Gustul unei lumi indiferente. Gustul absurd în care eşti dat afară prin videoconferinţă, prin intermediul calculatorului. Ca şi cum ai fi un soft depăşit, inutil. Nişte temporale şterse cu cccleaner, rapid. De asta sunt un tip de stânga.
Ideea e că mi-a plăcut Up in the air. Spune ceva despre lumea în care trăim. Despre tiparele, nevrozele, imperfecţiunile ei. Despre frumuseţea ei amară. Oamenii, mişcările şi spusele lor, sunt formele de artă ale acestei lumi. Dramele lor, mărunte, cum altfel. Singurătatea lor. Dragostea lor. Cursul acesta ştiut al lucrurilor care ne leagă. Banalitatea aceasta frumoasă, plină, a convieţuirii. Chiar dacă ştim cum stau lucrurile.
- Noaptea trecutã stăteam în pat şi nu puteam dormi din cauza nunţii, cã ne vom cumpăra o casã şi ne vom muta împreunã. Că vom avea un copil, şi încă unul, apoi…Crăciunul, Ziua Recunoştinţei, vacanţă de primăvară, mergem la meciuri de fotbal apoi dintr-o dată absolvesc îşi vor lua o slujbă şi se vor căsători, apoi voi deveni bunic. Apoi mă voi pensiona, voi cheli, mă voi îngrăşa. Iar apoi voi muri. Nu pot să mă opresc din gândit, care-i rostul ? Care-i rostul ?
- Rostul ?
- Da… ce încep aici ?
- E… căsătoria, e…E unul din cele mai frumoase
lucruri de pe pământ, e…ceea la ce aspiră oamenii.
- Tu nu te-ai căsătorit.
- Adevărat.
- Nici nu ai încercat.
- E greu de definit a încerca.
- Pari mai fericit că toţi prieteni mei căsătoriţi.
- Uite Jim, n-am să te mint, căsătoria
poate să fie o pacoste. Şi trebuie să renunţi la unele lucruri.
- Da.
- Toţi avem ceasuri care nu pot fi încetinite sau puse pe pauză.
- Toţi sfârşim în acelaşi loc.
- Da.
- Nu e niciun rost.
- Nu e niciun rost.
Apoi, la final, o femeie spune:
Nu e totul despre bani .Banii îţi ţin de cald .Îţi plătesc facturile la căldură. Îţi cumperi o pătură. Dar nu îmi ţin la fel de cald aşa şi cum îmi ţine soţul meu.
Până la urmă aşa şi este. Alergăm, ne zbatem, luptăm. Bani, bani, bani. Dar dacă te opreşti şi vrei să pui ceva în rucsacul tău, ceva cu adevărat important, ce poţi pune dacă nu această căldură a celui de lângă tine, grija lui, afecţiunea lui? Abia atunci când nu le mai ai le înţelegi valoarea. Ce poţi pune dacă nu acele valori ce nu fac parte din lumea nebunească a banilor: muzica, dragostea, poezia, copilăria…
Adică am înţeles de ce el, burlac incorigibil, aleargă în noaptea aceea în Chicago, să o vadă. De ce nu avea chef de garsoniera lui de solitar şi prefera să zboare din oraş în oraş, să fie înconjurat de oameni. Nu mă aşteptam ca ea să fie căsătorită. Mă aşteptam la un clişeu. De asta e bun filmul. Iese din nişte chestii stupide de happy-end. Şi atunci când ea îl întreabă: de fapt ce vrei? El nu-i răspunde. Ce ar fi putut să-i răspundă. Era evident că o iubeşte. Doar că ea avea deja o familie. Pe când el nu avea decât un rucsac.
Tags: up in the air
A zis unu o vorba mare, daca nu dobandim viata vesnica aici pe pamant nu o vom mai dobandi niciodata.
Totul are sens, doar ca sa il cauti in directia care trebuie.
Nici chiar a avea o familie nu e o directie buna dupa parerea mea. Nu ca as fi contra, doar ca nu e asta scopul.
ideea e chiar aceasta: scopul, care e scopul?
“de fapt ce vrei?” Buna intrebare, geniala imi pare replica asta, chiar daca n-am vazut filmul.
poate iti faci timp sa vezi filmul, cred ca iti va fi pe plac
chiar nu stiam la ce sa ma uit. asta-i urmatorul film!
ma bucur, evergreen
foarte frumos filmul. foarte frumos.
chiar asa, V
Mi-a plăcut tare mult filmul tocmai pentru că deşi în aparenţă povestea e simplă reuşeşte totuşi să surprindă, să-ţi reînvie sentimente şi să te facă să-ţi pui întrebări. Mi-au plăcut “experimentele” cu rucsacul şi episodul în care Clooney i-a amintit unuia disperat că rămâne fără loc de muncă că de fapt nici nu-şi dorise jobul ăla, că vroia să devină bucătar. Uneori e bine să-ţi amintească cineva că te-ai rătăcit de visul tău.
da, interesant tip…aparent cinic, insa un tip profund, uman…
if life is a lemon , make lemonade …
bine zis