teoria norilor
Desigur că nu mai am deloc iluzia că aş putea să înţeleg până la capăt sau, la rândul meu, să fiu prins cumva în înţelegerea celorlalţi, nici dorinţa aceasta ce ne sună uneori obsesiv, ca şi cum a fi înţeles ar fi în sine o alinare sau chiar o victorie fără nume în aerul rece şi stratificat al vieţii pe care o ducem fiecare în chipuri felurite şi totuşi apropiate. Nu mai sunt deloc stăpânit de ideea că a înţelege înseamnă, în sine, mai mult, şi că acest lucru e o virtute, o calitate, un pas înainte, un triumf în faţa necunoscutului, a nopţii, a ceea ce nu înţelegem şi ne sperie sau nelinişteşte. Dar înţeleg de ce oamenii fac acest lucru – caută să înţeleagă, să fie înţeleşi- înţeleg prea bine tentaţia aceasta de a domestici, prin raţiune, lumea, lucrurile, ceea ce ne înconjoară ca gesturi, cuvinte, atingeri, fapte. Dorinţa de raţionalizare e o formă de a desfiinţa întunericul, de a-l face să se topească definitiv sub lumina ei vorace şi neobosită. Vrem să înţelegem pentru că doar înţelegerea ne linişteşte, aşa cum a fi înţeleşi ne consolează, ne mângâie, ne face să ne simţim parte a unei respiraţii mai ample, copleşitoare, şi pe care o numim în majestatea clipelor noastre lirice, umanitate. Suntem făpturi diurne, ne mişcăm în imperiul acestei iluzii neobosite de a face cumva, mereu şi mereu, ca lucrurile să fie, să stea în ordine, în sens, în lumină, în claritate. Dar dincolo de fascicolul lanternei pe care o mişcăm la suprafaţa lucrurilor străbătându-le relieful, dincolo de acest ochi de lumină, în afara lui, în spatele lui, nu e altceva decât respiraţia acestui necunoscut de care ne temem: magic, straniu, imposibil de atins până în straturile lui cele mai îndepărtate. Adevărul e că nu ştim nimic despre ceilalţi, despre ce gândesc cu adevărat şi ce simt. Ştim suprafeţele, atunci când paloarea lanternei trece peste tegumentul poros, îl survolează atent, apoi el se pierde în clarobscur. Dar nu ştim mai nimic din uriaşa, infinita lume necunoscută şi întunecată a celor în mijlocul cărora respiram, nimic despre voinţele lor ascunse, despre temerile lor adânci, despre ce simt atunci când aerul rece al serii îi face să-şi închidă ferestrele şi să se adâncească în somnul lor diferit, unic, misterios, ca respiraţia unui mamifer marin la suprafaţa sublunară a oceanului. Aşa cum nu ştim mai nimic despre zei, despre moarte, despre sensul vieţii, despre mecanica rotirii acelor de ceasornic, despre dragoste sau timp.
’’Dar Richard nu spune nimic, ca totdeauna când nu e de acord cu ceva. Nu-i place psihologia. Crede că oamenii nu trebuie explicaţi niciodată, că nu se poate face înconjurul unui om aşa cum se face la un monument, oamenii trebuie lăsaţi în pace, chiar morţi fiind’’ (Stephane Audeguy, Teoria norilor)
vrem sa intelegem pentru ca vrem sa gasim sensuri. pentru ca fara sens, totul pare desertaciune.
iar daca raportam ceea ce stim la un cerc, de ex, avem trei sectiuni: ceea ce stim ca stim (5%) ceea ce stim ca nu stim (15%) si ceea ce nu stim ca nu stim (restul)
din pacate cred ca si atunci cind credem ca am descoperit sensuri, si ne insotim cu efuziunea sau impacarea lor, desertaciunea pare concluzia finala, desi, probabil ca lucrurile nu stau asa, e doar o senzatie poate
Sa [te] intelegi in totalitate cred ca e o iluzie, chiar atunci cand [te] cunosti foarte bine. E bine sa fim constienti de asta, sa ne fie clar ca nu putem si nici nu e bine sa intelegem totul.
Imi place sa [ma] inteleg, dar esentialul e sa [te] iubesti.
in linistea iubirii de sine suntem cel mai acasa, nu-i asa?
oricum nu ne intelegem nici pe noi si nici pe ceilalti. eu cel putin nu. si din cand in cand ma apuca asa o senzatie puternica de irealitate. ca si cum de fapt nici n-as exista, merg intr-un univers inchis, al meu, din care orice as face nu pot iesi, de fapt fiecare sta in universul lui, le putem eventual aproapia, dar tot nu are prea mult sens nici asta.nu sunt in stare acum sa spun cam ce-ar putea sa aiba sens
cred ca toti avem la un moment dat, mai intens, mai de durata sau nu, acest sentiment de irealitate, de raport straniu cu noi insine si cu ceilalti
vrem să înţelegem pentru că vrem să cunoaştem; şi prin înţelegere credem că şi cunoaştem; dar explicaţiile şi “înţelegerea” sunt cum bine zici, de cele mai multe ori, “chestii” care ne liniştesc mintea.
da, sigur, aceasta linistire o cautam, prin intelegerea lucrurilor
actul intelegerii, al risipirii demonilor (cine mai crede in demoni?), este o joaca. o joaca serioasa, dar, in cele din urma, o joaca. cel putin in zilele noastre il putem percepe ca pe o joaca. exista atatea perspective, incat le crezi pe toate si in acelasi timp, niciuna. in acest paradox sta frumusetea jocului. dar si jocul are ceva sacru, asa ca… sper ca nu am deviat prea mult de la subiect!
nu, dimpotriva, e foarte interesanta perspectiva ce o aduci in discutie