Strada Ovală (Belane.Începuturi)
Îmi amintesc cu plăcere primele săptămâni. Doar ce îmi deschisesem biroul de detectiv, la etajul 2 al unei clădiri de 7 etaje de pe strada Ovală. Alături de biroul meu se afla o agenţie matrimonială iar deasupra, la următorul etaj, o societate de asigurări. La parter era o cofetărie. Cofetăria Contesa. Scris cursiv, cu litere albastre, frumoase. Şi cu doi s. Tot la parter, dar mai spre colţul clădirii, un magazin de pompe funebre. Şi aproape lipit de el o tutungerie. Îmi cumpăram deseori ţigări de acolo. Pe atunci fumam Camel clasic.
Am ieşit o singură dată cu tipa care se ocupa de matrimoniale. O chema Consuela şi avea 38 de ani. Mi-a spus vârsta ei aşteptând să o privesc mirat sau nu ştiu cum. Adevărul e că se ţinea destul de bine. Dar eu nu am privit-o mirat şi nu am zis uau, nu se poate, credeam că ai 30 sau 28. Pur şi simplu am tăcut.
Primul ei soţ murise într-un accident de maşină. Conducea în viteză. Îi plăcea să depăşească. Al doilea soţ a murit de inimă. Era bătrân şi bun. De ultimul a divorţat pentru că era plictisitor. Ca o supă rece, spunea. Consuela avea o părere foarte bună despre ceea ce făcea. Şi asta nu e deloc rău, în fond.
- Sunt un agent al fericirii, spunea. Leg oameni. Leg destine aşa cum legi şireturile unui pantof. Îmi place asta. Să împerechez pantofi diferiţi. Cineva trebuie să facă asta, nu crezi?
- Sigur, cineva trebuie să facă asta, o aprobam.
- Oamenii sunt atât de singuri, spunea.
Şi când spunea oamenii sunt atât de singuri ochii ei priveau chiar în infinitul tristeţii insurmontabile dar asta nu mă prea impresiona. Lumea e plină de femei şi bărbaţi trişti mimând cât pot mai bine încrederea în sine, încrederea în viaţă, încrederea în umanitatea noastră cu gust îndoielnic. Îi vezi angajându-se voluntari, donând bani pentru adăposturile animalelor fără stăpân, semnând petiţii împotriva poluării sau produselor farmaceutice incerte. Oamenii vor să creadă în ceva. În Dumnezeu, în dragoste, în metrou, în fast-food, în familie. În ceva frumos şi sigur. Aşa pot depăşi tristeţea. Pot umple acest gol ce se naşte în fiecare la un moment dat, un gol pe care nu ştii cum să-l numeşti.
Dimineaţa îmi trânteam picioarele pe birou şi citeam ziarele. Gloria, secretara mea, mi le aducea odată cu cafeaua. Pe la prânz mă ruga:
- Boss, pot să plec şi eu o jumătate de oră ?
- Sigur, aprobam eu.
Oricum nu era mare lucru de făcut. Dădusem anunţuri în ziare. Investigaţii private. Telefon. Adresă. Aşteptam. Gloria pleca să-şi ia băieţelul de la grădiniţă iar eu priveam pe fereastră, clădirile de peste drum, strada, cum trec oamenii, maşinile. Au fost câteva săptămâni de linişte şi aşteptare. Era toamnă. Era plăcut să aştepţi.
Pe atunci eram cu Brunhilda. Deşi sunt un tip inteligent şi cu reflexe bune îmi dau seama că în materie de noroc la femei nu prea contează nici inteligenţa nici cât de rapid şi precis pot executa un croşeu de dreapta. Pur şi simplu e vorba de destin. Avea dreptate şi Consuela, care credea foarte mult în chestia asta cu destinul. De fapt agenţia ei se numea chiar Destine încrucişate sau intersectate, sau aşa ceva.
Brunhilda era o tipă foarte mişto dar şi foarte obositoare uneori. În majoritatea cazurilor se purta cu mine de parcă aş fi fost un copil neajutorat. Poate că aşa îi păream, habar nu am. Trebuia să mănânc bine şi mult. Trebuia să mă îmbrac bine de tot dacă afară era puţin frig. Neapărat trebuia. Dacă doream să-mi cumpăr ceva, orice, un fular de exemplu, ea ştia precis şi mai bine decât mine totul. Aşa că mergea cu mine: ăsta e bun, ăsta nu e bun, ăsta nu e suficient de moale, ăsta îţi vine perfect deşi ţie nu-ţi place. Mă ţinea de mână după ea tropăind prin magazine în cizmele ei de piele. Se simţea în largul ei prin magazine. În majoritatea cazurilor nu protestam, doar mormăiam uneori câte ceva. Nu voiam să o supăr. Credea în horoscop, în vise şi-n feng shui. Mă suna dimineaţa să-mi spună diverse chestii.
- Belane, sper că ai aruncat florile ălea uscate.
Aveam un buchet de flori uscate, foarte frumoase. Le ţineam într-un vas de ceramică în bucătărie. Le cumpărasem din piaţă, de la o bunicuţă. Erau violet, roşii, foşneau. Dar în acelaşi timp îmi puneau în pericol aura energetică. Am avut şi doi cactuşi, drăguţi. Brunhilda le-a făcut de petrecanie în doi timpi şi trei mişcări. Aduc ghinion. Au aterizat la gunoi. Odată cu un os de delfin găsit pe o plajă la Costineşti. În schimb mi-a adus lumânări parfumate. Le-a aşezat atent şi drăgălaş pe rafturile bibliotecii.
- Eşti însurat, mă întreba Consuela. Beam o cafea în biroul ei. Mă instalasem comod pe o canapea şi îi puteam privi în voie gleznele încordate.
- Nu, zic.
- Dar ai o iubită, nu?
- Da, pot spune că am.
- O iubeşti?
- Habar nu am, spun. Cred că da.
- Crezi?
- Dar tu crezi că doi oameni nu pot trăi împreună fără iubire ? Crezi că tipii ăştia care vin la tine chiar se iubesc? Poate că nu e vorba decât despre singurătate, Consuela. Nu crezi ?
Brunhilda lucra la Ministerul Comerţului. Elibera licenţe pentru importatorii de carne. Ştia cu exactitate câţi porci, carcase, intră în ţară, şi de unde vin. Seara mai ieşeam uneori să mâncăm împreună. Suna pentru rezervare. Chema un taxi. Ea alegea vinul. Preferam şi unul şi altul vinul roşu-sec. Vorbeam despre vin, despre filme, despre orice. Uneori ne uitam împreună la câte un film, la ea. Fumam şi beam şi ea îmi povestea despre importatorii ei de carne sau despre copilăria ei. Eu o ascultam îmbrăcat într-unul din tricourile ei roz.
- Ar trebui să iei tricoul ăsta pe tine. Nu sta în cămaşă.
Şi tricourile ei păstrau forma sânilor ei ampli.
Pe la 14 reapărea Gloria. Mai îmi făcea o cafea. Eu o întrebam ce face al mic. Ea îmi spunea ce face al mic. Fusese vreo doi ani cu un tip. Un baschetbalist. Apoi s-au despărţit. Bătea cu repeziciune dar delicat. Degetele ei abia atingeau tastele. Avea o voce clamă şi plăcută la telefon.
- Oamenii pot învăţa să iubească, spunea Consuela, legănând uşor din glezna dreaptă, picior peste picior.
- Important e să înţeleagă importanţa sentimentelor şi faptul că în loc de idealuri prosteşti şi irealizabile se pot bucura de o relaţie reală, palpabilă, spunea. De o relaţie care să aducă linişte şi căldură în viaţa lor, înţelegi?
- Linişte şi căldură?
- Da, linişte şi căldură. E mottoul agenţiei mele. Nu dragoste, nebunie, tâmpenii. Nu. Ci relaţii stabile. Reale. Legături calde.
- Dar tu nu o să poţi sta lângă ei tot timpul. Să îi susţii. Se cunosc, trăiesc o vreme împreună, apoi se descoperă cu adevărat. Ea înţelege că el e un tip agitat şi îngust, de exemplu. El vede că ea e o tipă plictisitoare şi că nu ştie să gătească. Nu? Şi se duce naiba totul.
Au fost nişte săptămâni frumoase. Priveam pe fereastră strada Ovală. Maşinile, oamenii. Îmi cumpăram ţigări din colţ şi priveam în vitrina magazinului de pompe funebre. Mă gândeam inevitabil că viaţa e scurtă. Ca o plesnitură de bici peste fese. Consuela îşi supraveghea cu grijă turma de candidaţi la fericire. Brunhilda îşi muştruluia importatorii de carne. Gloria îşi lua copilul în braţe şi împreună urcau în taxi. Seara se aşternea încet peste oraş, ca un cântec de leagăn.
da, interesant! eu as citi cu placere romanul tau detectivistic.sper sa ne tii la curent!
multumesc; deocamdata e un joc, mai e mult pina va fi un roman, daca va fi…sigur ca va voi tine la curent cu ”evolutia”, de fapt si eu sunt curios ce va fi si cum va fi
Cofetarie+tutungerie+pompe funebre; mi-a placut asta
Toate ca toate, treaca mearga si faza cu cactusii, dar “Ea alegea vinul”
I don’t like her.
“Mă suna dimineaţa să-mi spună diverse chestii.
- Belane, sper că ai aruncat florile ălea uscate.” Am avut impresia ca te suna dimineata sa-ti spuna de flori
O replica de asta de buna dimineata poate ucide orice sentiment. 
brunhilda e ce zicea si cronicarul, ”o femeie barbata”, e ea mai dura asa, dar e misto, e de treaba…eu cred ca sentimentele trebuie ucise in zori
hahaha!!! Sentimentele trebuie ucise în zori!!! cinic/sadic/masochist
e mai linistitor asa, e mai simplu
Sentimentele trebuie ucise.:lol: [nu neaparat in zori, merge oricand]
pariu ca suna telefonul in curand si la capat o voce catifelata in cautare de…
(cum o fi aia strada ovala?)
…de investigatii, desigur (str ovala exista)
…
) …nu mi-am imaginat niciodata ca a alege vinul este o chestiune reprobabila…imi pare ca poate avea o motivatie sanitara, cumva…belane descrie sec si asentimental o cetateanca sigura de propriile gusturi…slava domnului ca nu dau telefoane pt exterminarea imortelelor, pt dislocarea pescarului chinez matol sau a pestelui mort si sticlos de pe consola teveului…simpatizez cumva cu personajul voluntar si solitar din povestea ta…:))
a, nu e nimic reprobabil in alegerea vinului, e o chestiune de autoritate, de temperament, caci este vorba despre o cetateanca sigura pe sine, pe cind el e cam…nici detectivii nu mai sunt ce erau odata
…adica ce vrei sa-mi zici?… ca n-au mustetile intortocheate, privirea piezisa de atata scepticism si hainele-n carouri?…macar ast mit nu-l demola…si nici nu fumeaza tigari fara filtru si beau cafea neagra?…pai astia nu-s detectivi…sunt paparatzi!…
nu l demolez, fara musteti rotite si carouri dar beutori de kafe si fumaciosi desigur, scepticism dar vizionar…o sa vedem ce va fi daca va fi sa fie, vorba ceea
,,lumea e plină de femei şi bărbaţi trişti mimând cât pot mai bine încrederea în sine, încrederea în viaţă, încrederea în umanitatea noastră cu gust îndoielnic.”
Oamenii sunt atat de singuri … Asta e realitatea , cam amara , dar asta e …
Frumos si captivant ,, jocul ” pe care l-ai inceput…
e un joc, asa este…acum, poate ca si felul in care ne jucam spune ceva despre noi si despre lumea noastra
Sentimentele trebuie ucise în zori!!! – uneori … da , chiar trebuiesc anihilate. De retinut acest aspect!
sa fim asasinii matinali ai propriilor sentimente, pentru a putea pasi mai departe, in zi, clari si siguri
am citit tot, ceea ce spune ceva, astazi in era prozei arhiscurte.
si mi-a mai si placut, desi simtul meu hipecritic ar taia ceva pe ici pe colo (simtul meu hipercritic ar taia mereu ceva).
daca eu as fi sorin, as lua joaca asta in serios. promite.
ei, si simtul meu hipercritic ar mai taia, sigur…multumesc brightie