jurnal.fundaţii
Cei 5-6 km pe care i-am făcut ieri nu pot fi numiţi plimbare – fac parte dintr-o specie meditativ-sportivă la care mă dedau la 3-4 zile odată. Cu o încălţăminte uşoară aş putea face lejer 40-50 km pe zi, străbătând astfel distanţe semnificative, cel puţin până s-ar instala febra musculară. Trec pe lângă spălătorii auto, fabrici, blocuri cu faţadele roase de ploi şi nepăsare, printre maşini şi oameni mai mult sau mai puţin grăbiţi. Soarele e copleşitor de frumos, învăluie lumea într-o lumină neaşteptat de puternică, după zile şi săptămâni în care a stat ascuns şi îndepărtat iar norii s-au desfăşurat nestingheriţi şi aproape nemişcaţi, imobili, ca o pânză alb-cenuşie aruncată peste oglinda clară a cerului. Printre blocuri, la câţiva paşi de o piaţă, câţiva puşti băteau o minge de plastic, cu romburile negre aproape şterse de desele contacte cu suprafaţa rigidă a bitumului. Puştii sunt absorbiţi de ritmul jocului, nu par a se sinchisi nici de maşinile parcate peste tot, nici de căldura razelor, nici de spaţiul acela puţin, meschin.
Am intrat în librărie şi am căutat, ajutat de amabila doamnă librăreasă, Norii lui Petru Creţia, o ediţie Humanitas puţin mai veche. Am căutat răbdători, traversând cu palmele cărţi felurite, unele noi, a căror fascinaţie plutea ca un nimb, altele ştiute deja, lăsate complice şi cumva tandru în nemişcarea lor lucioasă, ingenuă. Am aşteptat răbdător să sune doamna la depozit. Minutele au trecut pe rând, aşteptând, vreme în care am răsfoit un nou jurnal al lui Livius Ciocârlie şi am sucit atent un stand rotativ, cu titluri şi autori, cu texte fiecare vorbind despre lumile lor, cu imagini felurite de oameni, femei şi bărbaţi care asta fac, asta ştiu cel mai bine probabil: să scrie, aplecaţi asupra textelor lor, asupra poveştilor reale sau imaginare care-i animă, şi-n spatele lor sunt alţi oameni, cei care traduc, cei care transferă din limbi felurite în limba ta, şi aşează corpuri de literă, paragrafele, titlurile, desenele de pe copertă şi aceste constructe, aceste compozituri se rotesc acum în faţa ta, drepte şi frumoase, corpuri, odată parfumul lor inconfundabil de cerneală tipografică şi hârtie. Nici în depozit nu erau Norii lui Petru Creţia. Am luat în schimb un roman nou, Ziua independenţei, de Richard Ford, un scriitor de care am aflat citind zilele trecute într-un număr mai vechi al Observatorului cultural. Ar putea fi unul dintre acei mari scriitori pe care i-am descoperit singur, fără ajutorul prietenilor. Nu m-am putut abţine să nu comentez, interior, că preţurile sunt totuşi mari. Romanul acesta costă mai bine de 10 euro. La fel şi jurnalul lui L.C. Poate pentru unii nu sunt cine ştie ce sume, dar cei cu foarte mulţi bani nu prea se înghesuie în librării. În general vin oameni cu venituri relativ modeste. E uşor să-ţi dai seama de acest lucru: cântăresc de multe ori o carte, două, apoi optează, dacă optează. Îţi dai seama imediat că nu au foarte mulţi bani pentru cărţi, din multe semne ce transpar. I-am mulţumit doamnei pentru concurs, am pus cartea în buzunarul de la paltonul deschis şi am plecat spre un taxi. Am discutat cu şoferul despre vremea aceasta neaşteptat de frumoasă care s-a prăbuşit peste noi, peste hainele noastre de iarnă, peste tăcerile noastre, peste schimbul de pase al copiilor şi maşinile parcate peste tot, aglomerând trotuarele.
Înainte mergeam mai mult de 5-6 km odată la 3-4 zile. Îmi plăcea să traversez străzile liniştite, de case, din cartierele vechi, admiram grădinile discrete, vegetaţia şi arhitectura simplă a clădirilor ce configurau cândva acest oraş. Cartierele de blocuri înconjoară acum acest nucleu vechi, de case, ca o armată asediind monoton şi ireversibil zidurile unei cetăţi. Mergeam la pas sau pedalam, de când mi-am luat bicicletă, pe străzile acestea liniştite ce deschid oraşul spre sud. Ocoleam ruinele cetăţii medievale, parcul, liceul în care am învăţat cândva. Ieri când am trecut pe lângă poarta metalică şi rulantă a unei fabrici am văzut doi căţeluşi frumoşi, m-au privit atent, cu boturile lor mici în vânt.
De obicei nu meditez la nimic pe parcursul celor 5-6 km pe care-i execut odată la 3-4 zile. Doar uneori o fac. E ca o formă de a te însoţi, un prilej de a discuta cu tine, de a încerca să vezi mai bine dincolo de succesiunea zilelor, a propriilor cuvinte sau gesturi. Semnificaţii nu există. Viaţa unui om e în cea mai mare măsură a ei incredibil de banală, iar această banalitate e naturală, e structura ei de rezistenţă, aşa cum casele au o fundaţie de beton şi fascii de fier împletite. Pe fundamentul acestui univers al banalităţii cotidiene, de fapte mărunte, ritualice, anodine, pe temeiul acestor mici gesturi de zi cu zi se clădesc, dacă se clădesc, semnificaţiile, se ridică sau nu pereţii de sticlă, etajele, scările interioare, mansardele şi ovalele lor ferestre de la înălţimea cărora poţi contempla oraşul adâncit în solemnitatea lui taciturnă. Trăim cu toţii în acelaşi ritm simplu şi coerent al banalităţii: mâncăm, ne luăm şosetele, vorbim la telefon, dăm bună ziua-bună seara, răsfoim ziare, iubim pe cineva sau detestăm pe cineva, intrăm în baie, spunem mulţumesc, salut, da, bine, la revedere, răcim, lucrăm, adormim, aşteptăm pe cineva, suntem graşi, slabi, speriaţi, frumoşi, deprimaţi, veseli, bem cafea, vrem mai mult sau vrem mai puţin. De regulă nu meditez la nimic. Îmi place pur şi simplu să privesc, chiar dacă peisajul e aparent acelaşi. Dar nu e decât aparent aşa. Mişcările norilor pe cer sunt mereu altfel. Porţile metalice ale fabricilor sunt uneori închise, alteori deschise pe jumătate. Copiii lovesc mingea şi aceasta descrie traiectorii imprevizibile, ţopăie ca o vietate. Căţeluşii stau unul în altul, cald şi moale, uneori ridicându-şi boturile în vânt, atenţi.
Tags: richard ford, ziua independentei
Meditatia inseamna sa observi fara sa judeci
. Atunci cand nu te gandesti la nimic si doar observi atunci meditezi. Continua ca e sanatos si e unul din momentele cand iti dai seama ca nu avem asa de multe nevoi ca sa fim fericiti si impliniti.
nu mai cred de foarte mult timp nici in ideea fericirii nici in ideea implinirii, dar continui
exista desigur exceptia. asta vara eram la carturesti in romana, luasem si eu o cartulie, nu mai stiu exact ce. in fata mea la casa era o tipa la vreo treizeci si ceva, opulent de eleganta (si frumoasa pe deasupra) cu fetita ei – copia miniaturala a mamei. au cumparat doua plase la propriu de carti. daca imi amintesc bine au platit in jur de 100 euro. imi venea s-o bat pe umar sa-i spun: dati-mi va rog si mie vreo doua minute cardul dvs, se pare c-am uitat vreo sapte carti in librarie.
stiu si eu o tipa, enervant de bogata, cumpara o groaza de carti…mai, nu stiu, nici sa cumperi asa, doua plase de carti nu mi suna a bine…
astia care isi cumpara carti cu sacul, sint cei care isi cumpara casa mare cu living pe masura. si ce poti aseza pe un perete in living, daca nu o biblioteca de la mobexpert? doar ca bibiloteca respectiva trebuie sa sprijine si ea oarece carti, ca mai vine lume in vizita si nu poti aseza doar bibeloul cu balerina intr-un picior. ca nu e frumos. fac pariu ca “decat” asta e scenariul real in cazurile astea.
altfel nu mi explic, mi se pare nefiresc sa cumperi ”multe” carti, brusc…lectura are in general un ritm cumpatat si la achizitie…ma rog, sunt poate circotas
Esti
Datorita programului si lenei ajung rar la librarie si, cum prin net nu-mi place sa comand, procedez asa: imi fac o lista de carti si un buget si cand sunt gata ambele si am si timp ma duc si ma aprovizionez. Dupa ce termin de citit ce am cumparat, merg din nou la “shopping” 
)
coerenta, precizie, ritm, admirabil…te recunosc, Dinny
da, stiu, si eu fac la fel, litera cu litera
Cata invidie, dom’le, n-am vazut. Eu, zau asa, daca mi-ar da acum cineva 1000 ron pe care sa nu-i inapoiez, as da iama in librarii…on-line, desigur. Mi-as cumpara carti in engleza, in franceza si in romana + carti pentru copii la care acum doar jinduiesc. As vrea eu sa plec cu doua sacose de carti…chit ca nu mai am unde le pune. CAR-CO-TA-SI-LOR
Draga M, e vorba de librarii clasice, nu de cele online; carti pentru copii iti pot da eu citeva, am, sunt foarte instructive pentru micuti, cred.
NU conteaza ce fel de librarie e.
. Cumpar si eu, dar nu arunc dintr-un foc 10 mil pe carti ci asa…. pe parcursul a catorva luni 
Nu stii cat sunt de pretentioasa
ma da’ chiar, va roade invidia
) si eu mi-as cumpara un sac de carti daca as putea sau avea chef, si nu am rafturi de la mobexpert. si daca as vrea sa citesc si nu as avea, as gasi eu. ca sa nu mai zic ca cer direct. si daca as vrea sa fluier, as fluiera vorba filmului. ce tot atatea calcule?
misto sa te plimbi kilometric.
un sac? si unde e spiritul zen? eu militam pentru lectura pas cu pas, pentru cumpatare, ca un zen ce sunt eu…altii …deci tac…
pai aia zen nu prea citesc literatura de fapt
citesc, dar ritmic, rar, nu arunca cu banii pe saci de carti…
si eu care credeam ca se multumesc cu privitul norilor. din mers. ntz ntz
Trăim cu toţii în acelaşi ritm simplu şi coerent al banalităţii: mâncăm, ne luăm şosetele, vorbim la telefon, dăm bună ziua-bună seara, răsfoim ziare, iubim pe cineva sau detestăm pe cineva, intrăm în baie, spunem mulţumesc, salut, da, bine, la revedere, răcim, lucrăm, adormim, aşteptăm pe cineva, suntem graşi, slabi, speriaţi, frumoşi, deprimaţi, veseli, bem cafea, vrem mai mult sau vrem mai puţin… dacă nu aş şti că ascunde şi altceva, gândul acesta ar fi gând de sinucigaş… la ce bun, toate? la ce bun să te mai trezeşti, dimineaţa, să o iei de la capăt în acelaşi carusel? pentru ce să aştepţi “momentul morţii” şi să nu mori chiar acum?
e doar o inventariere ce ascunde de fapt o anume tandrete, nicidecuu o justificare pentru abandonarea vietii, nu o pledoarie pentru demisie, ci o constatare, calma, a frumusetii marunte – stiu ca tu ai inteles
tandreţe şi eroism
Eu văd în toată această înşiruire de gesturi banale, felul fiecăruia de a continua, de a trăi simţind că bătăile ceasului său, se aud în cel mare, al vremii, bătăi care se adună în spatele cadranului şi curg încă.
Cât despre cărţi, când le iubim, dăm cât avem şi când putem pentru ele. Putem să ne luăm un sac sau una singură, după posibilităţi. Eu m-am simţit minunat şi când mi-am luat una şi când mi-am luat cinci. Ceea ce simte fiecare când alege o carte, o răsfoieşte şi-i atinge coperta, este o chestie atât de intimă şi personală, ca o mărturisire care se face doar în gând.
Ştii, mă gândeam la puştii ăia absorbiţi de ritmul jocului care nu se sinchisesc de nimic altceva, decât de mingea lor care ajunge să ţopăie ca o vietate. Mi-ar plăcea ca mulţi dintre noi să se gândească la viaţa lor ca la un joc, să fie absorbiţi de ea şi să nu se sinchisească de spaţiul zilnic, de multe ori meschin. Dar pentru asta, trebuie să-şi amintească uneori să mai fie copii.
ce frumos ai spus: ”Eu văd în toată această înşiruire de gesturi banale, felul fiecăruia de a continua, de a trăi simţind că bătăile ceasului său, se aud în cel mare, al vremii, bătăi care se adună în spatele cadranului şi curg încă”.foarte frumos