jurnal.confesional
Dacă m-a preocupat ceva cu adevărat în toată această perioadă din urmă, şi când spun acest lucru mă gândesc mai cu seamă la ultimele două luni, atunci a fost chiar felul acesta straniu, implacabil şi aproape de neexplicat în care propriul trecut, mai apropiat sau mai îndepărtat, mai intens sau mai puţin intens trăit, resimţit şi asumat, se aşază, se stratifică, se conturează încet, treptat, ca o structură geologică a cărei suprafaţă seamănă mai degrabă cu o preerie acoperită de ierburile ei dese şi înalte, cu arbori pitici răzleţiţi, peste care privirea se poate pierde până departe. Trecutul e o materie moartă, minerală. Doar undeva,la nivelul ritmului alert al inimii fragmente din el se fluidizează, redevin secvenţial şi iluzoriu lavă, izbucnesc prin textura poroasă a suprafeţei pentru acel avânt efemer şi spectacular. Dar în general nu mai e nimic acolo. Doar fotograme. Imagini sepia, nemişcate, tăcute, frumoase. Sertare de lemn cu încuietori de alamă scoţând sunetul lor de praf şi vechime atunci când sunt trase. Gramofoane cu acul împietrit deasupra şanţurilor subţiri ale discului. Nu-ţi poţi îmbrăţişa trecutul. Corpul lui e pietrificat, imobil, stagnant, mereu acelaşi cu sine. E doar această iluzie caldă a îmbrăţişării. Doar visul, freamătul oniric.
Mult timp am crezut acest lucru: că omul e un întreg, că poartă cu el, mereu şi mereu, în fluiditatea lui, totul: prezentul, trepidaţia lui, oboseala lui, bogăţia lui; aşa cum poartă promisiunile ce vin, viitorul, deschiderea, curajul, riscul, acest neliniştitor ce va fi; dar poartă şi acest temei, aceste structuri care te-au conturat şi care sunt propriul trecut. Am crezut că e bine şi că poţi avea o relaţie vie cu propriul trecut şi că acest lucru e natural şi posibil. Dar nu e posibil. Omul nu e un întreg. Trecutul nu e o punte pe care poţi face paşi înapoi şi te poţi întoarce dacă aşa vrei la un moment dat. E o punte care s-a prăbuşit mereu sub paşii tăi şi sunetul înfundat al prăbuşirii te împinge înainte, înainte, fără oprire. Nu te mai poţi răzgândi. Aşa cum viitorul nu e o punte, ci un joc legat la ochi, o infinitate de punţi sub paşii tăi şi al căror balans nu ştii unde te poartă. Cel puţin aşa cred, acum.
M-am gândit că probabil e unul din acele momente în care trebuie, vorba bunicii mele, să stau locului, efectiv să fac asta. Pentru a putea înţelege ceva din felul în care straturile minerale se aşează, unul peste altul, lent şi implacabil, şi-n aşezarea lor geologică configurează un relief, oricare ar fi acesta. E al tău sau mai bine spus eşti al lui, eşti expresia lui, aici şi acum. Ca să înţelegi trebuie să stai locului. Nu poţi înţelege ceva din fugă, din mers, cum bine zicea C.N. Eu unul nu pot.
Desigur e vorba şi de felul în care scurgerea timpului te lasă, încet dar sigur, în teamă. Acea teamă fără nume, indeterminată, de care vorbea Heidegger şi pe care a numit-o şi teoretizat-o limpede: Die Angst. Şi pe care nu o poţi evita. O poţi doar amâna, suspenda, pune în paranteze. Dar ea, vorba lui Heidegger, te însoţeşte, că vrei sau că nu vrei. În general nu prea vorbim între noi despre teamă. Vorbim despre lucruri frumoase, optimiste, mişto. Sub masca lor zglobie e mai safe, mai liniştit. Ne re-prezentăm prin suprafeţele noastre sigure pe sine, deştepte, sexy, interesante, artistice. Prin gesticulaţiile şi expresii ce nu lasă prea adesea să se vadă tot ceea ce e în noi nesiguranţă, şovăială, teamă. Ne place să părem, şi ne place să ne ştim la adăpost, în discreţia noastră protectoare.
M-am gândit mult la problema ratării, a dragostei, familiei, copiilor, a opţiunilor de viaţă, la ce e bine să faci şi ce poţi sau trebuie să faci. Am vrut să mă lămuresc cu mine, cumva. Nu spun că am reuşit mare lucru. Temele vin, au ritmul lor. Eşti la discreţia lor. Scrisul m-a ajutat pentru că el, chiar şi-n forma aceasta expusă şi frivolă de jurnal, a pus uneori în ordine aceste teme şi frământări. Am, prin jurnal, tabloul unui câmp de luptă, al spectacolului mărunt al unei subiectivităţi îngrijorate, nesigure pe sine, căutând în propriul freamăt soluţii, ieşiri, răspunsuri. De asta sunt bune jurnalele: ţin loc de confesional.
După mult timp am găsit în mine această dorinţă de a privi atent, la pas, nu de a alerga copleşit de iluzia propriilor capacităţi atletice. Când vorbeam despre evul meu ne-romantic desigur că voiam să par un tip nonşalant, cu simţul autoironiei. Romantismul e frumos şi bun atunci când e timpul său.
Precizări amical-tehnice, în final: la un moment dat editorul de texte nu a mers şi din greşeală am şters pagina de blogroll. Nu am mai avut răgaz să o refac. Dar am în continuare blogroll în browser. O voi reface, şi din politeţe şi din prietenie faţă de cei pe care îi citesc, zi de zi, atunci când pot.
Tags: confesional
Foarte frumoasa insemnare…m-am regasit, oarecum.
“această dorinţă de a privi atent, la pas, nu de a alerga copleşit de iluzia propriilor capacităţi atletice” Trebuie sa invatam sa traim in loc sa [ne] consumam, asa numesc eu aceasta stare.
multumesc.
ma gandeam azi: la ora la care tu scrii, eu inca dorm cu spor, apoi ma transform intr-o persoana monosilabica si cu ochii carpiti de somn. si abia dupa cateva guri de cafea incep sa trec la limbajul articulat. ce sa mai zic de profunzimi, filozofii si altele…
ma intreb, ce vrei sa spui printr-un om complet? cum ar trebui sa fie?
iti dai seama ce cumplit trebuie sa fie pt cei care isi pierd amintirile? si care nu stiu cu adevarat cine sunt?
si mai cred ca e bine ca te-ai oprit si tu din alergat.
crezi ca e cumplit sa ti pierzi amintirile?depinde de incarcatura lor, nu stiu; om complet? nu stiu cum ar trebui sa fie, si daca e posibil…m-am oprit din alergat, asa este…nu e oboseala, e altceva…acel altceva numit…o sa vad cum pot numi (sunt abia la o cafea, monosilabic aproape, intelegi tu)
M-a cam cutremurat imaginea trecutului care se surpă în urma noastră. Parcă nici prezentul nu e sigur, iar viitorul e total incert. Da, nu ştiu dacă mai are rost să ne raportăm la el ca la ceva care “este”, îngânându-ne cu imaginile lui, cele ce “au fost”, dar cumva trecutul e singurul peste care “suntem siguri”, pentru care avem o poză, chiar dacă poza asta e făcută din unghiul nostru şi nu cuprinde decât frânturi din realitatea “mare”.
M-am trezit dimineaţă după un vis lung şi foarte “real”. Am rămas cumva cu ideea că, oricât de lung ar fi, în realitatea obiectivă, măsurabilă, visul durează doar câteva clipe. Cumva parcă visul ar fi o breşă într-o altă dimensiune, acele bucle temporale în care poţi trăi “o viaţă”, pentru ca apoi să revii în această realitate, de unde în fapt nu ai lipsit deloc.
visul si mie imi pare o bresa, un pas spre alte diminesiuni ce asteapta in noi…
da, de acord, chiar as afirma, exagerand poate, ca esenta fiintei umane este angoasa. de aici seria de camuflaje,de droguri, de suplimente emotionale pe care omul le foloseste in uitarea sa (sau in propria sa pacalire).aici am in vedere si arta, forma suprema de amagire (ea are legatura si cu visul/visele, ca tot s-a scris mai sus despre asta). angoasa este simtirea unui gol, a ceva ce nu putem numi. dar in cele din urma, cred ca ea are la baza un sentiment destul de clar: singuratatea. iar in singurate ti se dezvaluie acel ceva pentru care nu gasim nume (dar, totusi, cu putinta de numit): alteritatea (ca sa nu spun moartea). din aceasta etapa, depinde de fiecare cum isi gestioneaza noua descoperire (nu pot sa uit ca zilele trecute am citit undeva ca i.p.culianu il numea pe cioran, mai in gluma, mai in serios, un woody allen al filosofiei).
woody allen al filosofiei? da, de ce nu…
sper ca nici de data asta nu m-am departat de subiect, avand in vedere ca in cele scrise de tine e vorba de ceva personal.
nu, dimpotriva…si oricum si departarile de subiect sunt admise, mai ales ca unele sunt mai interesante ca ‘’subiectul”, mai ales atunci
este bine sa recunosti macar fata de tine insuti ca iti este teama…e primul pas spre a o infrange.Cu cat o sugrumi teama ,cu atat e mai puternica si incearca sa te copleseasca.Teama de singuratate…am simtit-o din plin cand credeam ca am pe cineva alaturi,acum sunt singura si simt ca sunt protejata de aceasta singuratate.Dar e bine oare?
de ce sa nu fie bine, daca simti ca te protejeaza, ca esti in siguranta? e bine, chiar necesar uneori
trecutul… trecutul e o inventie de-a noastra, trecutul (fiindca poarta amprenta personala a fiecaruia) are intotdeauna alte valente, el poate fi “fentat” (sper sa nu spun baliverne, dar cred ca am citit asta pe undeva). trecutul influenteaza, dar poate fi la randul lui diluat, dilatat, contractat, modificat intr-un sfarsit. in trecut te poti intoarce, chiar prin puntile acelea ce par ca se prabusesc in urma ta…
, ce pacat ca nu pot sa dezvolt ideea (cred ca de lene)
mama, ce filosoafa sunt
cred ca poti dezvolta ideea, filosofica sau nu, conteaza, cred eu, frumoasa incordare a mintii tale
Trecutul face parte din noi, dar nu mai putem avea o relaţie vie cu el. E un timp mort, din care ne luăm uneori, imaginile acelea sepia, nemişcate, tăcute, frumoase sau nu, doar ale noastre. Şi datorită trecutului, am devenit aşa până în acest moment prezent, dar “noi ne continuăm devenirea”, deşi sună pleonastic, n-am la îndemână, altă formulare mai adecvată.
Nu ai cum să ignori trecutul, nu poţi să-l modifici să-l uiţi, ştergi, dar poţi să-l îngădui uneori, în preajma ta, ca să-l înţelegi mai bine. E bine dacă-l simţi că s-a aşezat, pentru că asta înseamnă că nu va mai veni curând să-ţi ceară atenţia pentru prezenţa lui stranie, dar care ajunge să te acapareze. Pentru asta a fost necesar să stai locului şi e foarte bine că ai făcut-o.
Foarte simplu, aş spune că omul întreg e cel care-şi acceptă/aşază în el trecutul cu bune şi rele, trăieşte în prezent şi-i face cu mâna viitorului din mers, oricând şi oriunde s-ar afla el, viitorul.
Ce e bine să faci pentru tine, este exact ceea ce simţi că vrei şi poţi tu să faci. Aici nu mai merge cu “trebuie”, sau cu mentalitatea de turmă. Îţi asumi viaţa cum o gândeşti, înţelegi şi cum simţi tu că o poţi trăi în continuare. N-are treabă cu rândul lumii. Pentru că locul tău e mai important decât rândul.
Nu ai cum să te lămureşti cu toate. Cât timp devii, te tot lămureşti. Pentru că nu ştii în totalitate ce mai vine. N-ai cum.
Da, scrisul/jurnalul devine aşa cum inspirat ai scris şi mi-a plăcut, “câmpul de luptă al unei subiectivităţi îngrijorate.”
Dorinţa aceasta de a privi atent, la pas, în noi înşine, este oglinda cea mai limpede, este privirea/recunoaşterea unui modus vivendi personal. Orice am vedea acolo, ne aparţine. De noi depinde să fim mulţumiţi sau să schimbăm, dacă nu ne convine ce se vede. De multe ori e nevoie de sinceritate, curaj şi răgaz. Una dintre ele sau toate la un loc.
Nu ai cum să te lămureşti cu toate. Cât timp devii, te tot lămureşti. Pentru că nu ştii în totalitate ce mai vine. N-ai cum. …comentariile tale au fost, si continua sa fie pentru mine tot atitea prilejuri de incintare, admiratie chiar pentru felul acesta neasteptat si frumos in care intelegi si exprimi lucrurile..multumesc
Şi eu îţi mulţumesc pentru că ai scris şi pentru că scrii -pentru felul tău de a fi în continuare, prin scrisul acesta.