jurnal.2 februarie
Am citit Anticanonicele lui Felix Nicolau. Rapid, ca pe un roman. Poeţi, prozatori, dramaturgi – personaje. Cărţile lor, pe unele le ştiam, pe altele nu. Scriitura critică e alertă, inteligentă, rafinat ironică. Cartea a venit abia la două săptămâni după ce am comandat-o. Îmi şi luasem gândul. Mă gândesc cât sunt paralel cu viaţa literară. Până la urmă cred că o să mă şi dea afară din USR pentru că nu mi-am plătit cotizaţia de vreo doi ani.
Ieri am trecut pe la bancă să-mi schimb tipul de cont, în ideea unei dobânzi mai bune. Dobânzi care au scăzut vertiginos, de la 4,5 la 2,75 în doar câteva luni. Şi era plin de oameni aşteptând să le vină rândul în faţa ghişeelor. Am revenit după o oră şi era la fel. Oamenii îşi plătesc ratele. Aşteaptă răbdători şi stingheri, legaţi de obligaţia aceasta, de acest ritm în care au intrat pentru a trăi puţin mai confortabil, mai bine. Au fost ani în care trăiam un entuziasm al îndatorării la bănci. Peste tot erau reclame frumoase cu veniţi la noi, uite ce rate mici avem, uite ce generoşi suntem, uite ce vă puteţi lua. Agentul în fustiţă de zână băga o vrajă din bagheta lui magică şi banii ţuşt, apăreau. Ai mei au trei mici credite de tipul acesta. Întinse pe vreo 4 ani. Cred că le-au plătit de vreo două ori cel puţin. Doar că acum oamenii sunt efectiv speriaţi. De şomaj, de lipsa unei perspective clare. În oraşul acesta suntem pe primul loc la şomaj. Eu nu am responsabilităţi prea mari. A avea grijă doar de tine nu e chiar dificil, la urma urmei. Dar mă gândesc la cei care au copii şi datorii la bănci şi îşi pierd locurile de muncă iar altele …unde? cum? Când am demisionat ştiam că nu-mi va fi uşor, dar nici foarte greu. Dar dacă aş fi avut copii sigur m-aş fi agăţat de slujba aceea, aş fi fost speriat să o pierd.
Trecând spre bancă, în faţa prefecturii, un grup de pensionari înfriguraţi, strânşi pentru un protest. O echipă de televiziune îi filma, lua declaraţii. Zăpezile se topesc încet, foarte încet.
În magazin m-am uitat la o cămaşă Cătălin Botezatu. Figuri. Nu e pe gustul meu. Nu mai dau bani pe haine. E absurd.
Am coborât în port şi mi-am luat de la un duty free un parfum puţin cam dulce, Cartier. Aerul e rece iar zăpada scârţâie.
Sor-mea vorbeşte cu un tip de pe net. Au ajuns la faza: ’’ne sunăm seara şi vorbim mult mult de tot şi ne povestim viaţa, aspiraţiile ’’. Am tras puţin cu urechea: vorbeau despre Avatar. Un film care mi se pare pur comercial, clişeistic la greu. Am vrut să-i spun, dar probabil ştie şi ea, că sunt mulţi golani pe net, destul de cinefili. Dar asta e: oamenii se mai şi cuplează.
G spune că de asta sunt şi blogurile, ca oamenii să se exprime-apropie, chiar cupleze. Am încercat să protestez. Nu ştiu de ce.
Mă uitam ieri la tabelul acela electronic ce arată cursul valutar şi mă gândeam că de fapt nu e bine să te obişnuieşti singur, că te sălbăticeşti puţin câte puţin, devii…astringent.
Când am intrat în biserică preotul îi făcea o slujbă unui tânăr. Mai era o doamnă cu un copil mic. L-a dus pe la icoane. Era cald şi plăcut în biserică. Aşa cum vara e răcoare şi plăcut.
Tags: anticanonice, Avatar
Şi eu am ieşit din sistem, scuză-mă că ma bag ca musca-n lapte. Nu chiar demisionat, dar plecat şi păstrat o colaborare. Mai englezeşte, aşa. Şi ce e tragi-comic e că faza s-a întâmplat când a început criza (practic, la noi). “Antincanonicele” lui Felix sunt ceva inedit în spaţiul literar. Cronicile i le-am citit cu timpul. Practic, generaţia nouă nu are un critic al ei. Felix ar putea fi unul dintre ei, ba eu cred că deja că este, chiar dacă unora nu le convine. Merită.
Nu e nimeni perpendicular pe viaţa literară şi cred că nici nu-şi doreşte neapărat să fie, cred că te judeci prea aspru. Poate că ar trebui să-ţi spun şi un adevăr cam crud: există scriitori de literatură şi cititori de literatură.
Noi n-avem duty-free pe-aici că dacă aveam mă mutam în el. Cine se mai întorcea acasă. Aveau reduceri?
Anticanonicele mi-au placut foarte mult, mi-a placut scriitura…pentru mine a fost o surpriza, nu prea citesc critici (ultimul a fost Eugen Simion, cu trologia consacrata jurnalului). Ai dreptate in ceea ce spui referitor la scriitori, cititori, literatura. Nu s reduceri la dfree, am vazut si pe net cam aceleași prețuri la parfumuri, de exemplu. Asta, Cartier, e dintre cele mai ieftine, dar e simpatic. Si mai sunt chestii interesante pe acolo: vinuri, ceasuri (dar nu grozave), ciocolata, tigari.
De ce nu-ti faci administrare on-line a contului? Aaa, gata stiu, ai pierde plimbarea la banca
))
normaaal, mai vorbesc si eu cu doamnele de dobinzi chestii
O să citesc şi eu Anticanonicele.
Oamenii îşi plătesc facturile şi ratele, pentru că n-au încotro. N-au încotro şi când vine vorba de şomaj. E din ce în ce mai greu pentru foarte mulţi dintre noi. Însă, într-o viaţă de om, ne e şi greu/rău şi uşor/bine. Până la urmă, noi facem banii, nu ei pe noi.
În ceea ce mă priveşte, nu-s genul care să se panicheze şi să se văicărească. Nu mi-e ruşine să muncesc. Dintotdeauna m-am descurcat cu cât am avut. Dar ai dreptate când spui că atunci când ai copii, cresc responsabilităţile. De-asta în ecuaţia mea vor intra tot timpul, una sau cel mult două cunoscute şi a doua va fi cu siguranţă, un bărbat. Mi se pare corect şi de bun simţ ca fiecare să recunoască sincer, de la bun început cât poate să tragă, dacă vrea s-o facă şi pentru ce.
Zăpezile se topesc încet, iar pensionarii vor fi nemulţumiţi şi în anotimpul nou, mai cald. Pentru că au dreptate.
Cele mai bune haine sunt alea în care te simţi bine. Se vede imediat din felul în care le porţi. Fiecare dă pe ele cât consideră. Orice haină ai lua, de fiţe sau nu, o personalizezi când ai pus-o pe tine. Îţi oglindeşte linia corpului, mişcările, îţi poartă şi răspândeşte mirosul. Am văzut oameni îmbrăcaţi cu haine de firmă care arătau groaznic. Şi femei şi bărbaţi. Prost inspirat alese, chiar dacă erau bune calitativ.
Nu mi-ar plăcea să merg la cumpărături pentru mine, cu un bărbat. Nici nu-s ahtiată după ele. Doar dacă ar insista el să meargă. Prefer să mă duc eu singură, să pot să-mi aleg în linişte, să le asortez şi eventual să-l duc doar într-un loc. Nu mă văd trăgându-l după mine, printre fuste, rochii, eşarfe şi mărgele, în zece locuri. De dragul lui nu l-aş lua. Plus că îmi închipui că e ca şi cum mi-ar cere să stau lângă el, la un joc de strategie pe calculator. Sau la un meci de fotbal. Ceea ce n-aş face. Dar, dacă ar vrea să-şi cumpere ceva şi să-l ajut să aleagă, aş face-o cu plăcere.
Şi eu cred că blogurile sunt ca oamenii să comunice despre orice. Să se exprime. Să se apropie, poate. Iar cuplatul oricât am vrea noi sa protestăm, pur şi simplu se întâmplă. Uneori.
Iar sora ta o face pentru că simte nevoia să fie ascultată şi să se exprime. Câteodată, singurătatea apasă mai tare.
Cât de bine sau nu e când te obişnuieşti să fii singur. Pentru tine sau pentru ceilalţi? Pentru că astringenţa, de exemplu, vitamina C îţi face bine la imunitate, dar e acrişoară la gust, pentru ceilalţi. Când ai experienţa cuplului şi a singurătăţii, simţi uşor cum ţi-e bine să alegi orice ţi s-ar întâmpla.
Şi eu am trecut azi pe la biserică. O fac foarte rar, în zile care nu-s de sărbătoare şi atunci intru doar să cumpăr nişte lumânări pe care le aprind afară, pentru câţiva oameni dragi.
Te citesc cu atentie. Imi place vitamina C. Are gust bun. Multumesc
Scuze ca intervin, dar azi a fost sarbatoare
chiar mare: Intampinarea Domnului
da, Dinny, asa este
avem responsabilităţile pe care ni le putem asuma la un moment dat. nu că “e rău” dacă ai mai multe/puţine responsabilităţi. pur şi simplu e chestie de etapă din viaţă… chiar dacă etapa respectivă durează o mare parte din ea. nu cred că “numărul” responsabilităţilor te face responsabil, ci felul în care te ocupi de cele pe care le ai deja.
apoi… sunt responsabilităţi care nu sunt “ale noastre”, dar ni le asumăm, ca şi cum ar fi: “să-l fac pe cutare măcar un pic mai fericit”. Şi asta ne ocupă mult timp.
…
azi am intrat în biserică. sărbătoare împărătească. dacă nu-ţi place să fie lume în biserică, dar vrei să auzi ceva frumos, mergi la o biserică sau mănăstire unde au cor frumos, dar mergi dimineaţa, la utrenie. e cutremurător.
ce frumos ai spus ”nu cred că “numărul” responsabilităţilor te face responsabil, ci felul în care te ocupi de cele pe care le ai deja”; da
Responsabilitatea e cel mai prost inteles aspect al vietii. Mereu e privita din afara inauntru. Trebuie sa fii responsabil in fata ta. Sa fii autentic e prima si ultima ta responsabilitate.
A iti asuma o responsabilitate care nu e a ta gasesc ca e un gest futil. Nu poti face pe cineva fericit, poti sa il faci bucuros sau sa ii alini suferinta, frectie la un picior de lemn.
Aşa e cum spui, şi totuşi câţi nu sunt cei care fac asta şi chiar îşi fac din asta un titlu de glorie, măcar în proprii ochi, dacă nu în ai celorlalţi… Şi câţi nu se simt vinovaţi atunci când sunt traşi la răspundere pentru “nefericirea” altora?
Aşa e, responsabilitatea e un aspect al vieţii prost înţeles de tare multe ori. Şi asta pentru că nu ştim să fim responsabili, suntem învăţaţi de mici să fim certaţi pentru “vini” care nu sunt “vini”, ci aşteptări ale părinţilor şi ajungem greu la discernământ.
Cristina una din lectiile pe care trebuie sa le invatam in viata este sa nu ne mai asumam responsabilitatea pentru altii. Daca unui om ii dai putere asupra ta el te va face sa te simti dator. Asta e modul in care ni se serveste lectia.
Depinde de noi sa invatam sa spunem nu.Dar neaparat sa spunem fara a invinovatii si fara rautate.
şi totuşi, la un alt nivel, suntem responsabili pentru mai mult decât ne dăm seama aşa, la prima vedere…
eu nu stiam ca la USR trebuie sa platesti cotizatie. cat e acum? adica iti dau tot felul de drepturi, dar trebuie sa platesti cotizatie.
pai nu ar trebui ei sa va plateasca pe voi fara numar, ca doar sunteti scriitori, ce pana mea?!
trebuie sa platesti o cotizatie, habar nu am cit maie…tot felul de drepturi? nu, nici vorba…
e 1 mil, Sorin. eu zic s o reglezi, ca ai unele drepturi. poate o sa fim vecini de cimitir, mai stii? asa nu ne am plictisi
misto perspectiva de a fi vecini, am dezbate, iti dai seama…o sa reglez situatiunea, da; multumesc