Jurnal.17 februarie
Până la urmă are dreptate şi Haruki Murakami cu maratonul său. Ieri am făcut 5 km, lejer, la pas, pe o vreme cu gust de primăvară ezitantă. E plăcută senzaţia aceasta a corpului în mişcare, stăpân pe sine, încrezător. Dacă mai durează mult iarna o să ajung un pinguin. Cred că am pus pe mine 3-4 kg în ultima vreme. Mă simt, ca niciodată, rotund şi robust. Probabil am undeva spre 70 de kg. Am vrut să mă cântăresc într-o farmacie, la un aparat destul de sofisticat. Dar nu am ştiut cum să scad greutatea hainelor, cum să o apreciez. Ideea e că eram cam slab, sub raportul greutate-înălţime ideal, cum am citit eu în revistele pentru femei ale maică-mii. Senzaţia de a fi uşor pufos îmi place. Abia mai intru în costumul meu negru iar blugii mă strâng puţin. Dacă la începutul toamnei arătam ca un tip agonic, la începutul primăverii o să arăt ca un boxer retras din activitate. Haruki Murakami are dreptate în sensul că maratonul poate fi un stil de viaţă, că îţi trebuie îndârjire şi împăcare cu sine pentru a aşterne pas după pas, 42 de km, fără ezitare, fără iluzia de a fi campion, ci doar din dorinţa de a ajunge, singur, la capăt. Victoria e acolo, în tine şi cu tine, anonimă şi îndărătnică.
Cu toate acestea Haruki Murakami e doar un scriitor harnic şi plăcut la lectură, nimic mai mult, cel puţin pentru mine. Sunt pagini întregi care nu spun mai nimic, naraţiunea curge banal, şi apoi nu urmează mai nimic. Mă gândeam la tensiunea frazelor lui Roth, Houellebecq sau Palahniuk, la Miller sau Bucowski. Aseară am început Dansatoarea din Izu a lui Yasunari Kawabata. Aventurile mele lectoriceşti cu japonezii cred că se opresc aici. Atâtea câte au fost: Ryu Murakami, Haruki Murakami, Ishiguro Kazuo (nota- se pare ca de fapt e britanic, de la 5 ani; mno, mersi puck), Junichiro Tanizaki.
Am adormit imaginându-mi că iarna trece repede-repede şi eu îmi lustruiesc lansetele de pescuit, înfăşor fir nou pe tambur, aşez acele în cutiuţe şi plumbii şi plutele multicolore, de 1,5 şi 2 gr. Că mă instalez pe malul Dunării, pun momeli şi lansez, şi aştept îndelung, urmărind cursul calm al apei, învăluit de parfumul vegetaţiei putrezite şi de luminile crude ale dimineţii.
Seara beau o jumătate de pahar dintr-un vin roşu sec australian, luat dintr-o cramă unde, ciudat, sunt doar vinuri româneşti şi australiene. Vinul, Lindemans, are aproape 4 ani şi are o anume vigoare. fără a fi ceva nemaipomenit, fără a fi o experienţă e totuşi foarte interesant. Pe la 23,45 m-am trezit din somn şi am mâncat paste. Apoi am mai citit două trei pagini din Kawabata şi am adormit. Aş fi vrut ca japonezul să mă ţină treaz toată noaptea. Dureri articulare, la picioare. Probabil consecinţa statului la pescuit, în apă, până la genunchi, până seara târziu când nu mai vedeam pluta.
Ieri am trecut pe sub un copac, pe stradă, şi o creangă mi-a şutit fesul. I-am zis una, apoi m-am amuzat. E cam absurd să înjuri o creangă.
Dimineaţa fac tai-chi. Îmi imaginez că sunt un luptător înţelept care se antrenează pe treptele unui templu budist. Mişcându-mi braţele, lent şi silenţios, caut în mine însumi nu răspunsuri, ci liniştea abandonării tuturor întrebărilor, liniştea depăşirii freamătului lor inertizant. Căci viaţa noastră e făcută din atâtea întrebări, rostite sau nu, din atâtea nedumeriri, temeri, îndoieli încât ele ne ţes neîncetat în pânza lor apăsătoare, ne prind acolo, în articulaţiile lor nevăzute.
Cu toată frumuseţea zilei de ieri, iarna nu şi-a spus ultimul cuvânt. Cerul dimineţii e cenuşiu şi apăsător.
Trupul – partea sa raţională, mecanică, partea sa mistică.
Evul meu neromantic continuă neabătut. Mă simt treaz şi apatique în mine însumi şi nu vreau să ies din condiţia aceasta. Nu am niciun chef de ’’sentimente’’, de emoţii, de ’’trăiri’’. Mă hrănesc din această neutralitate. E odihnitoare.
Lucrez puţin şi sunt plătit prost. Situaţia e cam albastră, economic, pe aici. Oferte puţine sau mai deloc. Dar nu mă am pe cap decât pe mine şi nu e, cel puţin momentan, dramatic. Mi-am raţionat mai bine bugetul în ultima vreme. Fără prostii. Ieri am văzut o cămaşă de Cătălin Botezatu, albă, frumoasă, nr 38, cambrată, cu efigia maestrului pe manşetă, foarte vizibilă, 180 lei. Are şi cămăşi mult mai scumpe, la 249. O cămaşă ce ar merge foarte bine la un costum, la o nuntă, de exemplu. Dar eu nu merg la nunţi. Şi apoi e aşa evidentă efigia de pe manşetă. Are 10% elasten. Dar oricum mi se pare scumpă şi…impracticabilă. Mă tot gândesc să-mi găsesc o formulă vestimentară mai sobră, totuşi, fără a părea rigidă, oficioasă. Dar una mai adecvată vârstei. Am văzut un tip de vârsta mea în adidas, blugi, într-o geacă mişto, cu glugă, cum are nepotul meu. De la spate ziceai că e la liceu, aiurea, avea copii la liceu probabil. O să mă mai consult cu netul, în privinţa aceasta.
Ieri nu am băut decât trei cafele. Cel mai puţin din toată viaţa mea.
Tags: yasunari kawabata
ce multe faci tu intr-o zi
mi se pare ca nu fac efectiv mai nimic, sincer…poate ca ”vad” multe insa
cam multe cafele totusi ;;)
3?e mult 3? parca esti mama; credeam ca suntem si noi prieteni
pai si nu (mai) suntem?
)
(mai)suntem, normal ca suntem
esti tare departe, altfel am fi buni tovarasi de cafea!
eu am intrebat mai multi medici si mi-au zis sa nu o las,doar sa mai reduc un pic…dar e singurul meu viciu si nu vreau sa o reduc…te sarut si o zi buna!
Nuuuuuuuu…e amuzant să înjuri o creangă!
Cât despre cafea…o ador! Eu însă beau ness; adică solubila cafea…Dar în combinaţia letală, plus ţigară!