film
Uneori îmi pierd serile privind filme uşoare şi spectaculoase, cu oraşe ale viitorului ridicate în mijlocul unei lumi necunoscute, cu eroi luptând pentru adevăr, pentru dreptate, invincibili, ieşind glorios din orice situaţie critică. Aeon flux. Filmele acestea mă fac să zâmbesc. Filmele sunt poveştile pe care ni le spunem acum, aşa cum în copilărie ni le spuneau mama sau tata, aşteptând răbdători să adormim, să ne prindă în somnul lor imaginile.
În adolescenţă – e atât de mult de atunci încât acel timp îmi pare a nu-mi mai aparţine mie cu adevărat, îmi pare un ev paralel, posibil, ireal – existau în oraşul acesta trei cinematografe. Mergeam la fiecare odată la două sau trei zile. Uneori vedeam acelaşi film de două ori. Îmi plăcea foarte mult să trec pe lângă panourile din oraş, să privesc afişele, chipurile actorilor, orarele cinematografelor Progresul, Flacăra, Porţile de Fier. Urmăream în ziarul local traseul filmelor şi-n cinematografele din celelalte 4 oraşe din judeţ. Filmele se roteau, se plimbau strânse în cutiile lor de tablă de la un cinematograf la altul. În holuri erau fotografiile unor mari actori români. Îmi amintesc şi acum surâsul lui Ion Dichiseanu. Aşa cum îmi amintesc chipul lui Jean Paul Belmondo, al Sophiei Loren, al unei actriţe care mi plăcea pe atunci: Raquel Welsh. Nu colecţionam vederi cu actori, dar aveam câteva. Cel mai mult iubeam afişele. Era destul de greu însă să faci rost de aşa ceva. Chiuleam, evident. Cinematograful era locul preferat.
Am văzut şi filme cu numărul spectatorilor la minim. Nunta de piatră, de exemplu. Am încercat să revăd filmul în anii din urmă. Nu mi-a mai spus nimic. Aşa cum nu mi-a mai spus Glissando.
Acum doi sau trei ani mă gândeam să scriu un scenariu de film. Mă gândeam că e mai uşor să transmiţi ceva despre tine prin imagini. Un film. Despre viaţa văzută prin fumul ţigării, prin lentilele de coniac. Despre dragoste şi singurătate. Un bărbat care se închide în lumea lui veche, de murmure îndepărtate, de voci care-şi dispută întâietatea. Am purtat cu mine mult timp imaginile alb negru ale acestui film al cărui scenariu rămâne nescris. Mi s-a părut inutil să-l scriu. Filmul nu e o confesiune, nu e un eseu, nu e un act egopat. Filmul trebuie să fie o poveste, o poveste despre noi şi despre lumea noastră şi el trebuie să te prindă, să ne prindă pe toţi în apele lui imaginare.
Asa este , filmul trebuie sa fie o poveste …
Ce vremuri frumoase ! Am avut si eu vederi cu actori si o colectie intreaga cu almanahuri Cinema …
De la mama am preluat pasiunea pentru cinefilie , daca pot sa ii spun asa.In fiecare duminica pe la orele 18:00 ma lua cu ea la cinema , fie ca era iarana ,vara , nu conta . Aveam 4 ani si ea ma urca pe sanie si ma ducea la film
O zi frumoasa !
o zi frumoasa si tie, Melissa. E frumoasa imaginea mamei tale ducindu-te, pe sanie, la film.Eu am fost cu mama la un singur film, Tess…
“Filmele sunt poveştile pe care ni le spunem acum, aşa cum în copilărie ni le spuneau mama sau tata, aşteptând răbdători să adormim, să ne prindă în somnul lor imaginile.”
Îmi place cum ai spus-o. Poveştile acestea cresc odată cu noi.
Şi mie îmi plăcea să merg la cinematograf. Şi chiar că n-am mai mers de mult timp. Era plăcut sentimentul acela de a privi pe un ecran mare, povestea aceea. Simţeam cumva că particip la două poveşti, cea pe care o vedeam şi cea în care eram alături de toţi ceilalţi în sală.
Îmi amintesc că odată, după spectacol, i-am cerut tipei care verifica biletele, un afiş cu “Legendele Toamnei”. Mi-a scris pe un bilet o adresă unde să mă duc să iau, pentru că ei aveau doar unul. L-am lipit pe uşa camerei şi l-am ţinut mulţi ani până când l-am dăruit.
Am avut norocul să mai găsesc nişte almanahuri dosite de-ale maică-mii, pe care le-am cam mătrăşit cu ajutorul unei prietene mai mari care-şi făcuse oracol şi avea nevoie de poze cu actori.
Îmi place să cred că viaţa mea este un film. Că pot umbla uneori la scenariu, deşi continuă să mă surprindă cu independenţa neprevăzutului/coincidenţei pe care eu nu i-o pot controla. Ştiu doar că am mai multe roluri. Pentru că mi se întâmplă foarte multe de când mi-am luat biletul.
viata fiecaruia e un film, stiu ca suna banal poate, un film cind drama, cind comedie, cind sf, cind film de razboi, cind telenovela…eu asa cred
viata mea e un documentar reusit despre taNpenie
nu te supara dar mie imi plac foarte mult documentarele, iar al tau e printre preferatele mele,dear pink
poate ca intr-o seara, de vei avea dorinta, vei vedea “Reconstruction”, un film danez a lui Cristoffer Boe.e altfel, dar poate merita. cu bine!
da, sigur
Aeon Flux a fost o mare eroare a lui Charlize… din păcate
daca tu spui
Sorin, nu pot sa-ti las comentariu la primul text, habar n-am de ce. E bun. ….
scuze, debifasem acceptul comentariilor, din greseala…wp e asa enervant uneori sau sunt eu neatent