4 februarie
Cărţile pe care le-am citit în ultima vreme nu m-au atins aproape deloc: Nesuferitele zile de luni, de Arnon Grunberg. Sau Toţi oamenii sunt muritori de Simone de Beauvoir. Nici Lucruri transparente de Vladimir Nabokov. Puştiul lui Grunberg nu mi s-a părut deloc convingător. Ca şi cum se chinuia mereu să fie Holden. Nici nemuritorul iubitei lui J.P. Sartre. M-am plictisit îngrozitor pe la jumătatea romanului, în epoca lui Carol. Iar din acest Nabokov nu am înţeles nimic. Am încercat să mă remontez cumva recitind din jurnalul lui Anais Nin. Degeaba. O găseam obositoare. Am o groază de cărţi în biblioteca aceasta, şi jumătate din ele nu-mi mai spun nimic. Le-am adunat dintr-un soi de avânt amoros, dar aş putea să mă descurc şi fără ele. Sunt doar nişte iluzii.
Aseară am citit un capitol întreg, despre păcat, din Vârstele vieţii spirituale a lui Paul Evdokimov. Am adormit gândindu-mă la problema aceasta a inocenţei, a purităţii iniţiale din care cazi. La această lume bolborositoare a Căderii în care trăim cu toţii şi aşteptăm şi căutăm o mie de lucruri: glorie, fericire, împlinire, dragoste, bani, succes, admiraţie, mângâiere, forţă, recunoaştere, confort, linişte, mântuire. O lume în care gonim neîncetat crezând că există un sens mai adânc al goanei sau pur şi simplu gonind, fără să ne punem întrebări, fără să căutăm răspunsuri, absorbiţi de ritmul alert.
Inocenţa – cât de reală, cât de palpabilă, parfumată şi trandafirie e în privirile, gesturile şi cuvintele copiilor, în jocurile lor, în felul în care te îmbrăţişează sau dorm ei. Şi ce suspin îndepărtat e în vieţile noastre de adulţi, pierduţi în lumea noastră de iluzii şi violenţă, impură şi nesigură.
Copiii sunt pe măsura îngerilor. Dar lumea noastră le acoperă jocul cu mantia ei de cretă. Dacă aş avea un copil chiar nu aş şti ce cale să-i arăt din căile posibile. Să fie un om puternic, să ridice cetăţi ? Sau să fie un om care să vadă mai departe decât jocul întunecat al lumii? Să zidească sau să scrie poeme ? Vânător sau pescar ?
Mă gândesc că tocmai de asta are un asemenea succes un film atât de clişeistic precum Avatar, căci el vorbeşte despre inocenţă, inocenţa agresată, inocenţa unei lumi care stă să piară şi fiecare vibrează la aşa ceva, fiecare, atunci, ţine cu cei buni, cu cei puri, împotriva celor impuri, a celor mecanizaţi, împotriva orcilor. Oamenii vor, în inima lor, chiar dacă nu recunosc asta niciodată, vor să zboare pe păsări dragon.
Am visat o casă albă, uşor dărăpănată, la ţară. În vis era casa mea şi eu eram un peisan liniştit, bătând un cui în gardul de lemn, hrănind vitele. Seara aş intra pe mess, puţin. Aş bea o cană mare de lapte şi aş schimba impresii cu p sau g din mediul urban.
Acum că am predat cartea (Noaptea pisicilor lungi) la editură, nu fac decât să aştept verdictul lor. Poate vor zice da merge o publicăm. Poate vor zice nu nu merge nu ţi-o publicăm. Şi într-o variantă şi alta eu am terminat-o cu cartea asta. Scrisul e obositor şi uneori mi se pare o chestie îndoielnică. Atâtea ore, zile, luni să stai retras, să scrii. Scrisul te posedă. Eşti prins acolo, în cleştii lui, în mlaştina lui. Nu eşti tu însuţi, ci un fel de somnambul.
La capătul scrisului nu e liniştea, e un fel de amorţeală. Un fel de ciudă. O uimire de sine. Dacă ar fi să-mi pot reformula viaţa aş alege ceva mult mai glorios.
Tags: Avatar, simone de beauvoir
Da…eu recunosc sus și tare! Mi-ar plăcea să zbor pe păsări de dragon și să trăiesc în alte lumi imaginare!
si mie, Andreea, mi-ar placea foarte mult
pisicile lungi, ce interesant
mie mi-a placut toti oamenii sunt muritori. asa de tare ca nu mai gasesc nimic altceva de spus. imi place si grunberg, e amuzant. nesuferitele zile nu le-am terminat-o inca dar istoria calvitiei mi s-a parut aproape o carte buna. nu stiu de ce oamenii asteapta de la personaje sa fie convingatoare. eu sunt pe principiul.. orice e anapoda intr-o carte e din vina cititorului ;D
pe mine ma scot din sarite copiii. sunt vulnerabili si rai in acelasi timp. asa ceva nu prea gasesti in natura. groaznica combinatie. nici macar nu mi se par inocenti. eu oricum mi-am petrecut prima parte a copilariei sectionand furnici si rame si aruncand insecte in panzele de paiajen ca sa vad cum reactioneaza. si colectionand mormoloci in tuburi goale de medicamente. majoritatea copiilor pe care ii cunosc sunt ..cruzi. inteleg ca nu stiu ce fac si pot sa-i iert dar nu pot sa zic ca-s inocenti. nu mi se pare normal sa judeci inocenta in functie de intentie, ci de urmari. pe principiul asta nici hitler nu voia decat sa curete lumea de diverse, dupa parerea lui, murdarii. nu avea nichita un vers despre cum aprecieaza el intentia de a fi pur?
)parca a lui labis
))
ma rog.
motivul pentru care imi plac copiii-unii.. cei destepti- e pentru ca am senzatia ca toate discutiile cu ei sunt ca niste piese de teatru absurde. am o prietena care are o fetita si ne jucam intr-o zi cu niste cescute si ea se prefacea ca imi toarna cafea si apoi zahar si iar zahar si iar zahar pana cand am obosit si i-am zis gata teo hai s-o lasam asa, mie imi place amara oricum, asa ca ea s-a uitat la mine putin nelamurita si apoi a luat alta ceasca decat cea cu zahar si a inceput sa imi toarne niste amara in cafea. intr-o zi a plans vreo ora ca a gresit un vers din cantecelul ala cu melc melc cotobelc si a zis ca il duce la balta sa-i dea apa fiarta si mama ei a inceput sa rada si a zis ca mai bine calda ca moare dc ii dam apa fiarta, sau asa ceva, si ma rog ea o tinea intruna ca l-a omorat pe melcul din cantec din greseala
eu zic sa nu faci copii. life is nothing but boredom and pain. eu sunt foarte incantata de o analogie facuta de mine la un moment dat (macar o data am fost spontana) si de atunci o tot repet ca mi se perecta la obiect: sa faci copii e ca si cand ai vrea sa moara si capra vecinului
asa e totul oricum, viata, oamenii, banii, slujbele, toate te poseda te prind acolo in clestii / mlastina lor nu esti tu insuti esti un fel de somnabul. why worry
Vorbesti despre subiecte pe care nu le cunosti cu dezinvoltura. Sa inteleg ca esti la varsta in care te simti puternica si independenta, ai impresia ca ai inteles si ca e simplu. Nu te atasa de acest sentiment.
Nimic nu e simplu iar inocenta nu exista, viata e mai mult decat trepte in piramida lu’ Maslow.
Tu ai inteles insemnatatea gestului fetitei care a plans ca a omorat melcul din greseala? E acolo toata drama umanitatii, intelegerea responsabilitatii si cainta sincera venita din constiinta.
.
Poate ca nu cunoaste asa de multe metode de a se purta social dar cu siguranta a dovedit mai multa profunzime decat tine in comentariu asta
1. daca te scot din sarite copiii, de ce te-ai juca cu ei? daca unii iti plac, cei destepti doar (cati copii prosti ai vazut?) cat de mult ai vorbit cu ei ca sa emiti asemenea opinii?
2. nu cred ca sorin cerea vreun sfat, daca sa faca sau nu copii
3. unii oameni cred ca a face copii e ca si cum te-ai apropia mai mult de perfectiune desi dintr-un anumit punct de vedere iti dau dreptate, e un mare risc sa aduci copii intr-o lume ca asta.
4. cruzimea se invata, copiii nu se nasc cruzi.asa cum si violenta e o atitudine invatata. daca tu voiai sa testezi anumite lucruri cand erai mica, fara sa realizezi daca produceai durere sau un rau, asta nu inseamna ca ai fost cruda.
5. intentia conteaza enorm. ca si rezultatul de altfel. nu le poti separa sau judeca una fara alta. (exemplul cu hitler e foarte prost, poti compara motivatiile si actiunile lui cu o cruzime de copil?)
6. daca nu te-ai intrebat de ce un copil chinuie o pisica sau omoara fluturi, daca doar ai tras o concluzie redusa cum ca ar fi cruzi si tot rationamentul tau se bazeaza pe cateva cazuri vazute, nu cunoscute in intimitatea lor atunci nu pot sa-ti spun decat ca te inseli foarte mult. Un copil care se simte iubit (nu care doar este iubit, caci e o mare diferenta), crescut intr-un mediu calm, placut, bun, cald, care nu asista la acte violente (nici in familie, nici uitandu-se la desene violente) nu va dori sa produca rau in mod intentionat. Copiii deseori testeaza limite, fac lucruri care ii ingrozesc pe adulti dar care fac parte din normalul si modul lor de a invata. Adultii sunt langa ei ca sa le explice, sa impiedice durerea produsa altora- daca e cazul si sa-i indrume fara a-i umili.
Ma tem ca vorbesti fara sa cunosti mai nimic despre educatia, nevoile si dezvoltarea copiilor.
si eu aruncam insecte in pinze de paianjen, asteptind…
Mie mi-a placut “Toti oameni…”, e drept ca sunt ani de cand am citit-o, nu stiu, daca as citi-o acum, ce impresia mi-ar lasa.
“Le-am adunat dintr-un soi de avânt amoros, dar aş putea să mă descurc şi fără ele. Sunt doar nişte iluzii.” Impresia asta [spre convingere] ma incearca si pe mine uneori; poate vine din experienta care ne arata ca asimilam si percepem ca autentice doar lucrurile pe care le descoperim in mod direct.
ma gindesc ca nu am avut starea potrivita pentru ”Toti oamenii…”, poate o voi relua cindva, cine stie…
aoleu ;D
lui ultimul loc n-o sa-i raspund ca mi se pare ca vorbeste in clisee si pe mine cliseele ma plictisesc
m, 1. ma joc cu copiii pentru ca mi se par vulnerabili. mi se pare ca ar fi dureros sa ii resping si dc cineva se agata de piciorul meu eu nu vad alta solutie decat sa intru in joc.
))
nu am opus nimic cuvantului destept. opun acum copiii care nu spun nimic, care nu pun intrebari, care nu sunt curiosi sau nu-si manifesta curiozitatea, care se prefac intruna ca vorbesc la telefon (da, stiu ca asta vine de la ce vad in familie dar nu gasesc nici un motiv sa ii plac mai mult doar pentru ca nu e vina lor.. asa cum nu e a nimanui pt nmic) si asa mai departe. langa care stai si/ sau te joci si te simti de parca te-ai juca cu o pisica.
2. nu cred ca are vreo relevanta dc cerea sau nu. eu l-am dat, n-are decat sa nu-l ia in considerare
3. perfectiune?
4. ba mie mi se pare ca eram. pot sa incerc acum sa analiz ani intregi de ce faceam asta si sa gasesc scuze mai mult sau mai putin pertinente dar nu conteaza, faceam lucrurile alea si mie mi se pare foarte crud. o faceam din CURIOZITATE. mie mi se pare ingrozitor.
5… nu stiu ce sa zic, da, banuiesc ca exemplul e prost ales, de altfel se si voia un fel de gluma.
compar doar o durere cu alta durere. la o scara mai mica, pe fiinte umane sau pe gazele din gradina. tot sa provoci durere inseamna, sa vezi cum ceva se zbate si sa nu te opresti,
6. si multi dintre copiii astia ajung adulti si fac in continuare rau. testeaza limite, ucid, ranesc, fura, nu le cunosti nici lor cazurile in intimitatea lor, poti doar sa intuiesti ca si la ei e vorba de mediu si de faptul ca nu se simt iubiti. nu inteleg de ce adultii nu pot fi scuzati dar copiii sunt inocenti si asa mai departe.
eu nu vad o diferenta prea radicala intre copii si adulti. copiii fac rau din instinct, din curiozitate, din cauza exemplelor proaste, pentru ca nu inteleg prea multe lucruri, pentru ca majoritatea lucrurilor ii depasesc, din plictiseala S.A.M.D… la fel si oamenii mari. pe mine doar ma sperie la copii cum rautatile astea se imbina cu vreun zambet simpatic, cu lacrimile, cu jocurile. ca dc ai venea un adult care zambeste dupa ce a pus piedica unei babe nu cred ca ti s-ar parea ce inocent e bietul om, uite-te la el.
dc o mai urma o repriza de luat fiecare cuvant si analizat,,,..
personal nu vad o diferenta prea radicala intre copii si adulti, implicit nu stiu unde se presupune ca zace inocenta, de vreme ce in noi nu e nicaieri. poate in ignoranta? in incapacitatea de a analiza lucrurile? atunci de ce n-o numim asa. copiii mi se par, ca si adolescentii, usor de ranit si asta e tot. adultii si-au format deja scuturile lor deci nu trebuie sa ma port cu manusi. imi plac unii copii- cum imi plac si unii adulti, cum imi plac si unele carti, fructe, orase, melodii- altii/altele nu. nu vad de ce ar trebui sa cad din picioare pentru ca.. ACESTA ESTE UN COPIL si cata inocenta o fi zacand in el ascunsa…..eu nu cred in inocenta.
aoleu kalashnikoave mama!
1. exista carti proaste, si nu e vina cititorului.
2. copiii sunt orice, in afara a ceea ce ai spus tu.
da, mai da ce plictisitoare e viata asta!
am uitat ce zicea sorin
))
ziceam ca nu am re-gasit nimic in cartile acelea, dar poate ca am fost eu indispus…
Mie nu mi s-a parut ca lumea din Pandora era o lume a inocentei, ci lumea noastra, invesmantata altfel. isi aveau si ei luptele lor, invidiile lor, ierarhiile lor, retincenta fata de “ceilalti” si respingerea acestora, invidiile lor, cruzimea lor…in fine…Oricum, inocenta nu poate exista decat punctual, ca si fericirea. si eu cred ca exista si in lumea noastra, nu doar in lumi paralele, imaginate. nu trebuie decat sa o vezi, sa o simti si sa nu ai pretentia de a o prelungi. iar in iluzii exista multa inocenta, mai ales atunci cand esti singurul care crede in ele. cat despre copii, nimic nu se compara cu momentele in care isi pun caputurile pe pieptul tau si aluneca astfel, fericiti, in somn, iar tu te hranesti din linistea si fericirea lor, simtindu-le ritmul respiratiei. este singura forma pura de dragoste.
asa este, fericirea exista punctul, acum, atunci…
Un adult care are probleme (de comportament sau de orice alta natura) poate sa ceara ajutor specializat si se poate vindeca. Un copil care are probleme de comportament din cauza adultilor din jurul lui nu reprezinta decat o cauza, nu este el insusi si efectul. Si nu se poate ajuta singur. Adultii si copiii percep diferit realitatea, nu crezi ca asta reprezinta o diferenta enorma? Daca copiii ar fi adulti si ar judeca lucrurile la nivelul de realitate al adultilor, am putea sa-i lasam sa se creasca singuri, s-or descurca ei cumva.
Daca tu nu crezi in inocenta, acesta nu e un argument impotriva existentei ei.
Gandeste-te ca e posibil doar sa nu o vezi.
K, apreciez ca ai raspuns detaliat si ca esti dispusa la dialog.
insa in acelasi timp cred ca cineva care nu reuseste sa vada puritatea copiilor, care nu ii iubeste, macar asa de departe, pierde foarte mult, pentru el insusi.
Si eu sfatuiesc pe oricine nu are rabdare, dragoste, disponibilitate temporala si afectiva sa nu faca copii. Mi se pare foarte normal sa existe cupluri sau persoane care nu isi doresc copii. Si-asa planeta e suprapopulata
Eu cred că nu trebuie să “alegi” calea pe care să le-o arăţi copiilor. Ei sunt deja perfecţi. Trebuie doar să-i urmăreşti în perfecţiunea lor, în ceea ce sunt. Să-i sprijini, să-i înconjuri cu braţele tale şi să-i fereşti de intemperii, pentru a putea creşte. Să-i hrăneşti cu frumos, bine, iubire.
Aici ai nevoie de claritate, de iubire adevărată şi de smerenia de a accepta că pot fi oricum altfel decât “îi imaginezi” ca părinte.
Ca şi deschidere, cea mai importantă orientare pe care cred că o poate da un părinte copilului său este muzica. Prin muzică (la muzica adevărată mă refer şi la studiul efectiv al muzicii) eu cred că ne putem apropia cel mai mult de Fiinţă, de ceea ce Este, de Dumnezeu. (părere personală şi aplicată)
Te inţeleg cu scrisul. Eu aş schimba asta pe o viaţă de familie liniştită, cu fiecare secunda trăită cu bucurie până la capătul zilelor şi dincolo. Sau daca as sti ca ma mantuiesc, dar asta e deja tupeu maxim.
Pe copilul meu l-aş învăţa să fie credincios. Restul ar veni de la sine. Şi poate pescar, ca Petru. Am vazut ca pescarii sunt fericiti la capatul ocupatiei lor aproape inutile. Invers decat ce se intampla cu noi, scriitorii, care suntem istoviti, sleiti. Cred ca e tributul pe care il platim pentru orgoliul de a ne crede mareti. Pana la urma, sa ne gandim ca artistilor Dumnezeu le trece multe cu vederea. Am auzit eu ca au un statut aparte. Sper sa nu te superi, e ceea ce cred. Asa ca, succes cu noul roman! “Noaptea pisicilor lungi”?
Ioana…istoviti, sleiti, intr-adevar…sper sa ai dreptate si sa ne treaca cu vederea multe Dumnezeu, in numele artei, nelinistii, chinului interior, nu stiu…poate meritam, poate nu…vom vedea noi….nu e un roman, sunt niste povestiri, dar pot contura si un roman, cumva, cred…
Ce te impiedica sa le ai pe amandoua? (stiu ca se poate… de la alti artisti)
Nimic nu vine de la sine iar credinta, convine sau nu, nu poate fi invatata. Increderea da.
Iar daca Dumnezeu exista ar face bine sa nu discrimineze. Asa, fiecare isi gaseste circumstante atenuante.
Ah, si n-am vazut Avatar. Daca as scrie asta pe un portal de cultura, m-as face de ras. Cum, n-ai vazut Avatar? Nu. O s-o fac cand o sa uite toata lumea de el. Cand n-o sa mai trebuiasca sa-l vad. Cand o sa vreau cu adevarat. Nici n-am citit Nabokov. Femeile isi mai permit luxul asta, sa mai triseze la lectura. Curatenie, mancare etc
Mama era bibliotecara pe vremea lui Ceausescu, vacantele le petreceam in casa, citind autori grei. Sute de carti. Cine mai stie ce am citit? Acum, daca un roman incepe ca “Pianista” il inchid si nu-l mai deschid niciodata. Cand am divortat, am facut gestul plin de larghete de a-i lasa lui biblioteca. In realitate, n-aveam chef sa car. Rochiile si cizmele erau mai usoare, incapeau perfect in sacii de gunoi, ca de cutii n-am facut rost.
Doi ani petrecuti ca redactor cultura la Adevarul m-au invatat sa citesc o carte pe diagonala in decurs de o ora. In cealalta ora, scriam despre ea. In ora urmatoare, puneam textul in pagina, faceam coloana de stiri, alta mizerie. La 4 fix pleca pagina la tipar. Bingo! In acesti doi ani, doar 2 (DOUA) carti am bagat in buzunar si le-am dus cu mine acasa sa le citesc pana la capat: “Ma numesc Rosu”, de Orhan Pamuk si “Coada” lui Dragos Voicu. Biblia si orice alt acatist, chiar daca nu l-am citit, se mentin in top. In topul meu, bineinteles. Pentru ca ele au un sens, o justificare in bine pentru care exista.
ai timp sa vezi avatar, nici nu cred ca pierzi o nemaipomenita experienta cinematografica…sunt filme cu adevarat remarcabile, si…filme
nu am citit de Elfriede Jelinek decit Amantele
”Coada”…am auzit, am citit despre roman…
Uite am vazut “Restul e tacere” abia acum cateva zile. Am fost atat de ocupata (cu cultura, culmea! ce aliteratie misto), incat, desi am scris despre film la modul in care se face jurnalism acum, n-am apucat sa-l vad. E greu sa nu fi defazat. Adica, eu n-am terminat toate nuvelele lui Tostoi, si ce fac, citesc Le Clezio? Uite ca citesc acum “Pestisorul de aur” (ca mi-am dat demisia si pentru ca mi l-a facut cadou cineva), da’ daca nu-l primeam, mai deschideam peste zece ani cartea sau niciodata. Acum a luat Herta Muller Nobelul, alta dandana. Chiar, si cu ceilalti nobelizati ce facem? Sunt niste nordici de la inceputul secolului ale caror nume sunt imposibil de pronuntat. Am citit cate ceva din ei si mi-a placut. As vrea sa stiu cati i-au citit pe oamenii astia, cine mai stie ceva despre ei. Nu poti sa tii pasul cu tot, nici daca ai fi platit pentru asta. Stai ca mi-am adus aminte, Bjornson ii spunea (asta e numele cel mai usor al lui, celalalt nu poate fi reprodus), stiu ca a fost contemporan cu Ibsen. Am citit niste fragmente splendide ale lui. Dar hai sa n-o mai lungesc…
”Restul e tacere” e un film chiar bun, am fost surprins…jurnalismul la noi (nu stiu daca peste tot e la fel) inseamna fuga de zi, incordare – e un climat si o stare de fapt…nu stiu cine mai e platit azi sa scrie asezat, atent, rar si bine…
Ai reusit sa termini cartea…
Bravo!
Eu am citit cartea “Toti oamenii sunt muritori”…nici mie nu mi s-a foarte interesanta…dar poate nu aveam nici eu starea necesara.
Sincera sa fiu prefer Abisex..
Si copii sunt frumosi..asa cum sunt.
copii sunt frumosi, asa cum sunt, asa cum spui
de azi dimineata incerc sa ma abtin. sa nu comentez referitor la copii, parinti, nasteri samd. se pare ca mi-a reusit, m-am mai calmat. credeti ce vreti!
) vai de mine, devin inteleapta, nu?
mie mi-au placut toti muritorii lui beauvoir. as zice sa-i mai dai o sansa candva. dar sunt inteleapta, deci nu mai bag nimanui nimic pe gat. [bai, tu incepi sa ma ingrijorezi. cu muritorii ca te-au plictisit, ca pessoa e prea apasator... pai ce facem aici, suferim sau ne distram? :>]
dumnezeule, jumatate de zi am clocotit de nervi dupa ce-am citit comentariile de aici, incredibil
bun venit in Clubul Inteleptilor Suavi si Surizatori, draga pink
Pai nu mai bine spuneai ce te-a enervat asa tare? (eu?
)
Decat sa clocotesti de nervi juma de zi nu mai bine versi sacu? Hai zi, ca eu nu-s suparacioasa
;;) abia astept
cartea, desigur
desigur
“Scrisul e obositor şi uneori mi se pare o chestie îndoielnică. Atâtea ore, zile, luni să stai retras, să scrii. Scrisul te posedă. Eşti prins acolo, în cleştii lui, în mlaştina lui. Nu eşti tu însuţi, ci un fel de somnambul.”
vorbesti ca un personaj de cehov, nu-i mai stiu numele.
)
pentru mine scrisul e viata, exaltare, tremur… nu vreau sa mai descriu ca dau in chestii rusinoase
cehov? sigur: sunt momente cind scrisul asa este – viata, exaltare, tremur…(dar voiam sa mai descrii)
Trigorin, din “Pescăruşul”
“Zi şi noapte sunt stăpânit de acelaşi gând obsedant: trebuie să scriu, trebuie să scriu, trebuie…[…] Scriu fără sfârşit, scriu de zor şi nu pot altfel. Ce-i aici minunat şi luminos vă întreb? […] Înregistrez fiecare frază, fiecare cuvânt – ale mele, ale dumneavoastră – şi mă grăbesc să întemniţez toate aceste fraze şi aceste cuvinte în depozitul meu literar – poate îmi prind bine! […] Iar în acei ani ai tinereţii mele, cei mai buni ani ai mei, când eram la începutul activităţii literare, scrisul era pentru mine un chin interminabil. Un scriitor mediu, mai ales când nu-i merge, se simte neîndemânatic, mediocru, complexat, de prisos, are nervii încordaţi, iritaţi; dă acol celor apropiaţi de literatură, de artă, nerecunoscut şi neobservat de nimeni, fiindu-i frică să îi privească în ochi direct şi cu îndrăzneală, ca un jucător pasionat, dar fără bani. Eu nu mi-am văzut cititorul, dar în imaginaţia mea el este neprietenos, neîncrezător. Mă temeam de public, el îmi inspira groază şi când trebuia să pun în scenă o nouă piesă a mea, îmi părea de fiecare dată că bruneţii din sală îmi sunt duşmani, iar blonzii sunt cu totul indiferenţi. O, ce stare groaznică! Ce chin a fost acesta!”
da…multumesc…nu stiam
multumesc…nu stiam de Trigorin
“Dacă aş avea un copil chiar nu aş şti ce cale să-i arăt din căile posibile. [...] Vânător sau pescar ?”
) Vanator sau pescar venim aici, tot ce pot face parintii e sa descopere [si sa ne ajute pe noi sa descoperim] ce suntem si sa ne ajute sa ne slefuim caracteristicile. Nu poti face dintr-o caprioara un leu sau viceversa. [poate s-a mai spus ideea asta in comentarii, nu le-am citit pe toate].
Pana la urma cred ca parintii nu prea au de ales
ai dreptate, desigur