Sinceritatea faţă de tine însuţi e la fel de incomodă ca şi cea faţă de ceilalţi. Poate chiar mai incomodă, mai dificil de asumat. Preferi totdeauna să eviţi anumite lucruri, să le rosteşti pe jumătate sau chiar deloc. Să îţi spui propriile adevăruri cu jumătate de glas.

Îmi beau cafeaua cu geamul deschis. Aerul rece, proaspăt, acoperişurile albe şi copacii cu braţele lor negre, desenate în fugă pe cerul alb-cenuşiu.

Priveam aseară filmul acesta din 2005, Broken flowers. Nu ştiam de el. L-am găsit întâmplător, prezentat pe cinemagia. Bill Murray e foarte bun în acest rol de Don Juan ieşit din rol, părăsit de o iubită care nu-l mai înţelege, şi poate e normal să nu-l mai înţeleagă. În general femeile vor stabilitate, familie, linişte. E natura lor organică, maternă ce le cheamă spre această formulă de viaţă. Lumea e întemeiată pe această natură a lor, fascinantă şi caldă. Umanitatea e o consecinţă, o lege feminină. Lumea nu e scrisă-n termenii masculini decât la suprafaţa ei, în ceea ce înseamnă conflict, posesie, progres, forţă, glorie, putere, voinţă. În profunzimea sa însă lumea are imaginea acelei femei din film, soţia prietenului şi vecinului lui, Winston, negresă, mamă a cinci copii adorabili, surâzătoare. El chiar îi spune la un moment dat că este cea mai frumoasă femeie din lume, sau aşa ceva. Şi chiar spunea un adevăr. Mă rog…

Ideea e că el  primeşte o scrisoare, anonimă şi roz, din care află că are un fiu. Aşa că îşi revede fostele iubite din urmă cu 20 de ani pentru a afla care dintre ele este mama fiului său, şi dacă totul e real sau e doar o farsă. E foarte interesantă această revedere, personajele, tăcerile lor, ceea ce-şi spun şi ceea ce nu-şi spun. Cum este interesantă, pentru mine, atitudinea lui de burlac liniştit, uşor apatic, onest faţă de el dar poate cinic faţă de prietena lui care aştepta, desigur, să întemeieze şi ei o familie, ca Winston, să intre în modelul general, ordonat, raţional, frumos, comod.

Inevitabil mă gândeam la mine, la cum va arăta viaţa mea peste ani, la cum arată acum. Mă surprind şi eu, ca şi eroul din film, contemplând îndelung un tablou, o imaginea interioară, mă surprind adeseori static, imobil, prins în spaţiul liniştit şi liniştitor dar imobil al propriei singurătăţi, înconjurat de vechile ştiutele mele gesturi de burlac, de tipicurile mele de bărbat, de micile mele spaime legate de timp, de vârstă, de ceilalţi, obişnuit cu sine, uşor apatic uneori, şi incapabil să cred până la capăt în lumea relaţiilor obişnuite, în cutume, căsnicii, familie…

Te voi ţine de mână, strâns. Vom coborî împreună sub pavajul încins. În straturile joase, minerale, necunoscute. Mult mai jos decât lumea cârtiţei. Mult mai jos decât lumile uitaţilor fauni. Mult mai jos. Vom creşte acolo, în adâncuri. Şi acolo, în adâncuri, vom juca jocurile noastre de copii ai lavei. Marile cărţi se vor scufunda împreună cu noi în întuneric

De fiecare dată când îmi las părul mare şi nu mă bărbieresc o săptămână, în ideea de a fi cât mai aproape de modelele mele Robison Crusoe şi Abba, se găsesc în jurul meu destui cetăţeni drăguţi care să-şi exprime cumva dezacordul şi să mă dezarmeze. Tata, mama, vreun amic sau vreo mătuşă. Ei apar când nu te aştepţi:  vaaaai, Sorin. Sau: nu, nu-ţi stă bine aşa…Aş putea să-i strâng pe toţi într-o sală, la o conferinţă pe tema condiţia bunului sălbatic în aspra contemporaneitate, şi să mă explic. Deşi cred că mai bine le trimit o scrisoare.

Ieri am văzut un film din seria ’’cam aşa va fi în era postatomică’’. The Road. Film prostuţ. Clişeistic. Previzibil. Peisaje apocaliptice. Canibali. Iar alaltăieri am văzut Amintiri din epoca de aur. Bun. Chiar bun. Să mă duc sau să nu mă duc la nunta lui P? Mi-l amintesc şi acum – ce coadă împletită avea. P are deja un copil. Probabil e micuţ. Nu am mai fost la o nuntă de mii de ani. Ultima dată am fost la un botez. Dar am plecat după aproape două ore. Am lăsat banii la cineva şi am sunat-o pe Blue să ieşim la o bere.

Uneori, recunosc,  nu mă bărbieresc pentru că îmi e pur şi simplu lene. Sau nu mi se pare aşa important să o fac. Îmi mângâi barba în oglindă, dimineaţa. Îmi trec mâna prin păr. Mi-l dau pe spate. În stânga. În dreapta. Şi mă gândesc că umanitatea şi-a pierdut sensul, că ideea pozitivistă a progresului a capotat lamentabil. Mă gândesc la soarta gheţarilor. La P care se însoară peste două săptămâni. Dacă să mă duc sau nu la nunta lui.  În cca 3 luni, dacă nu mă tund, aş putea foarte bine să par un cerşetor de succes. Decât funcţionar la stat pus pe listele de disponibilizare.  Mă spăl pe dinţi fredonând cikitita lalala. Aş cerşi la intrarea în restaurantele de primă mână. Aş sta pe trepte. Tipi generoşi, bogaţi, ieşind la braţ cu tipe mişto, mi-ar arunca imperial bancnote. Aş exploata apetitul lor de a se simţi baroni, regi, supermani, onasişi în faţa femeilor lor încântătoare cărora le-aş inhala givenşiurile şi admira baretele de la sandale. Aş şti să mă promovez. Să fiu la locul şi orele potrivite. Aş fi un bun manager al cerşetoriei mele. Nu aş exagera. Nici vocifera. Nici nu aş mirosi urât. Aş fi un cerşetor de tip nou. Sobru. Ea ar zice: săracul, o fi profesor. El ar replica: degeaba, dacă nu are şcoala vieţii. Căci viaţa e dură. E ca un sax pe care ţi-l bagă îngerii în gură: cântă, bă, cântă. Şi unii cântă jazz, alţii suflă aiurea.

După ce am închis Rime despre viaţă şi moarte a lui Amos Oz am ştiut că sunt puţin decepţionat. Aşteptam mai mult de la această carte şi până la urmă a fost doar o naraţiune statică,  interesantă ca şi construcţie, desigur, dar foarte departe de virtuţile romanului acela tulburător care e Să cunoşti o femeie.

Aseară am văzut-o pe Meryl Streep într-un film care fără ea ar fi fost insipid: Julia/Julie. Pentru jocul ei actoricesc a meritat să-l urmăresc până la finalul acela siropos şi îngrozitor de previzibil.

M-am pus în pat cu Nesuferitele zile de luni. Cartea aceasta am schimbat-o după două zile la librărie, cu Apă pentru elefanţi, timp în care am încercat totuşi să o citesc şi nu am reuşit.

Am închis cartea după primul capitol. Mă gândeam că de ceva vreme ieşirile mele se reduc la discuţii la cafea cu amicii. La mici cumpărături. La survolat străzile cenuşii din goana taxiului. La plimbat prin magazinele de haine, fără entuziasm. Magazinele sunt goale iar fetele care vând sunt plictisite. Ieri am fost la Altex şi m-am plimbat printre imprimante şi cuptoare cu microunde. Tot ieri am probat un parfum, Cartier. E simpatic. Dar cam dulce pentru gusturile mele. Îmi plimb mâna prin părul crescut şi mă gândesc ce frumoase sunt pietrele de chihlimbar din vitrine. Zilele mele sunt vegetale dar acest lucru nu mă îngrijorează foarte mult. A nu face nimic sau a nu face mare lucru. A hiberna. Voi înflori şi eu la primăvară, odată cu natura. Voi fi chitit în grămăjoare  de un verde întunecat, de urzică, pe mesele de piatră din piaţă, frământat de mâinile acelea aspre ale femeilor de la ţară. Voi fi ieftin şi nepreţuit totodată, cu fibrele mele înţepătoare, cu fluxul fieros, subtil, venind din straturile unui pământ amorţit şi tăcut.

Mă uitam prin Noua Zeelandă şi Australia, cum se emigrează, cum trăiesc românii acolo. Imi place ce găsesc: în Australia ’’ ajutorul de şomaj se plăteşte pe o perioadă nelimitată, oamenii au dreptul la pensie, chiar dacă nu au lucrat niciodată’’.

Nu m-am gândit niciodată serios să emigrez. Am vrut o singură dată să o fac, pe la 18 ani. M-am gândit însă că ai mei ar suferi. Dacă plecam atunci oare cum aş fi fost acum? Mi-am imaginat de multe ori ce aş fi făcut. Mai mult ca sigur aş fi muncit din greu. La 18 ani, fără nicio calificare şi experienţă, singurul atu ar fi fost forţa braţelor. Cred că m-aş fi descurcat până la urmă, cumva.

Mă gândesc la B, L, M. Au plecat, atunci. Erau foarte tineri. Unii nu s-au mai întors. Alţii au făcut-o. Au tras din greu. Se vede pe ei asta. Nu s-au întors plini de bani, la volanul vreunei maşini luxoase. La braţ cu vreo americancă mişto. S-au întors acasă, tăcuţi, obosiţi.

Mă gândesc la C, care scrisese un roman foarte bun. Nu avea decât 19-20 de ani. Ne uimea atunci când citea din el, la cenaclu. Sute de pagini. O naraţiune exemplar scrisă, captivantă. Apoi, în ’90, a plecat în Franţa. S-a însurat acolo. Într-o localitate de pe lângă Paris. Are câţiva copii. Într-o vreme a venit prin ţară cu mici afaceri. Cam atât ştiu. Nu şi-a publicat niciodată romanele. Probabil mai scrie.

Dan nu a pus preţ pe bani decât ca sursă de distracţie. A avut şi slujbe bune. La Siemens. Două căsnicii. Una în Germania. Alta în Italia. Pe care le-a ratat din cauză că e un afemeiat şi nu se poate abţine. Dar măcar are umor. Şi tatuaje. Şi un tip care luptă.

Dacă mi-aş depune dosarul pentru N.Z. aş pica din cauza examenului la limba engleză. Abia mă descurc. Toate femeile pe care le-am iubit ştiau engleză. Niciuna nu s-a ocupat serios de educaţia mea. Să zicem că aş fenta cumva examenul respectiv. Ajuns acolo ce aş face? Mi-aş căuta un loc. O cameră. Apoi un job. Aş merge la biserică. Aş bea. Aş sta seara pe mess cu prietenii din ţară.

Îmi place în Australia ideea şomajului pe termen nelimitat. Aş putea să nu fac mai nimic, un bun număr de ani. Sau aş pleca undeva departe, la o fermă de vite. Am văzut cândva un documentar pe Discovery. Dacă aş fi puţin mai solid probabil că m-aş încumeta.