esquire
Există destule dezavantaje în a fi burlac. Uneori ai insomnii. Dar se presupune că şi tipii însuraţi au. Şi unii şi alţii ne petrecem orele de insomnie în bucătărie, fumând o ţigară, conspectând un număr mai vechi din Esquire unde o prezentatoare de ştiri ’’zâmbeşte cu o privire albastră’’. O cheamă Cristina şi pozează cu un umăr, cel stâng, dezgolit. Motivele insomniilor pot fi diverse, dar în diversitatea lor policromă gravitează toate în jurul unei obscure şi greu definibile nemulţumiri.
Ca burlac nu deranjezi pe nimeni dacă ai insomnii. Sau dacă eşti răcit şi-ţi tragi nasul. Te dai frumos jos din pat, îţi cauţi papucii, halatul. Eşti un mamifer. Ai sângele cald. Ai un nume, o adresă, ai carduri, chei, telefoane. Prin sângele tău cald curge lumea ta de exactităţi, de lucruri clare, ordonate, de relaţii, identităţi, sensuri sociale. Prin sângele tău cald curge şi lumea ta onirică, de emoţii, spaime, amintiri, obsesii. Această sub-identitate care e eul tău adânc, visceral, necunoscut.
Contemplu prin fumul țigării din bucătărie o prezentatoare blondă cu privire albastră. E doar o imagine. O reprezentare. O iluzie. Nu o poţi atinge. E velină. E lucioasă. O poţi străpunge cu degetul. Dar în același timp e ceva real. Doarme cu lumina lămpii aprinsă pe noptieră. Sau priveşte de la fereastră oraşul, fumând o ţigară. Se mişcă în papucii ei de pluş. E un mamifer. Are sângele cald, ca şi tine. Va cunoaşte dragostea, uitarea, fericirea şi nefericirea de nenumărate ori până când gusturile fiecăreia se vor amesteca şi nu va mai şti care e graniţa, care e diferenţa, ce separă realul de iluzie, adevărul de neadevăr, binele de rău, lumina de întuneric.
Mă gândesc că de fapt maturitatea nu e altceva decât un joc – mai grav, mai aspru, mai dur. Dar totul e doar un joc. La urma urmei ce rămâne în picioare din castelele noastre de nisip?
Rămân momentele pe care vântul nu le poate spulbera: alegerea locului, construcţia turnurilor şi a porţilor. Nisipul care ţi-a intrat în piele. Jocul tău după propriile reguli.
optimism metaforic, de bun augur, multumesc
Buna dimineata
despre echivalentele:
un barbat ce isi fumega istoria in burlacie, devenind, cand abrupt,cand domol in alunecare, staruind asupra paginilor ce le intoarce in propria trecere ca o naluca,este aproape intotdeauna un hotar al misterelor. cand o femeie salasluieste constant in haloul singuratii este cuprinsa in derizoriul si condescendanta expresiei “fata batrana”. burlacii pot deveni celebri si vanati:) fetele batrane ies din atentie.amandoua categoriile au insomnii, sorin
Buna seara, Euryte
”cind o femeie salasuieste in halourile singuratatii”…e atit de tulburatoare imaginea aceasta…
euryte, astea nu sunt decat etichete puse din exterior, sunt puncte de vedere care nu au nici o importanta. periculoase cand sunt luate in consideratie, si absolut inofensive cand iti dai seama ca de fapt nici nu exista.
important e sa stii sa iti traiesti si ‘burlacia’ cu tot sufletul, asa cum traiesti si alte stari.
maturitatea asta care imi scoate peri albi la propriu si imi da batai de cap (interioare)…
ce ai descris tu e starea in care nu iti mai dai seama ce e iluzie si ce e realitate, ce cream noi si ce o exista oare in toate universurile interioare paralele. si nici ca ar fi vreun raspuns corect.
un raspuns corect nu exista, ai dreptate…exista raspunsuri, nu si raspunsul, iluzie sau real…cine stie? poate ca nici nu trebuie sa stim…
doar un joc, Dinny, asa este…
hm, eu am laitmotivul copilariei zilele astea, tu pe-al burlaciei.
nu pot vedea maturitatea ca pe un joc, ci mai degraba ca pe final jocului. ca pe un dop care inchide copilul din noi intr-o sticla ca pe-o corabie miniaturala. e aici aproape, dar nu-l mai putem ajunge, atinge.
n-ai voie sa fii matur.
ok, ai voie sa joci maturul.
de dragul aparentelor.
daca tii neaparat.
am citit la tine, stiu, cred ca avem cu totii un timp, care revine, in care vedem acel copil inchis in sticla, plutind pe apele memoriei…ma gindesc la gombrowicz, sa stii…
Rămânem noi, “trecuţi prin viaţă”, trecuţi prin joc, cu ceea ce rămâne pe noi din jocul construirii. Uimirea pe care o avem construind un alt castel, “de parcă nu am mai fi făcut asta niciodată”, singuri sau împreună cu altcineva, bucuria amintirilor, că mai toate amintirile provoacă nostalgii, uimirea cunoaşterii altor “copii”… şi la urma toată, rămâne povestea
povestea e cea care spune ceva despre noi, si va spune si in absenta noastra, mai departe…
E un joc sigur ca e un joc, cu cat ne dam seama ca e un joc cu atat mai bine. Sensul jocului e sa nu ne mai lamentam de daramarea castelului.
Nu ramane nimic din el, nu are unde sa raman ce sa ramana.
imi pare ca propui o resemnare lucida: sa nu ne mai plingem de darimarea castelului
cred ca am si eu numarul acela din Esquire
14/2008
exact, numarul din decembrie 2008.
tocmai mamiferele astea cu sange cald ne dau insomnii…
cand nu poti dormi, vii langa copilul tau, in pat si il tii in brate pana dimineata.
normal…de ce nu? as fi un tata foarte bun
sunt convinsa, doar de aia m-ai adoptat. (sa nu mai spui la nimeni).
ok, e un secret.shhhht